Plângerile lui Ieremia 2

Capitolul al doilea este un apel solemn şi foarte emoţionant. Pustiirea Ierusalimului este văzută ca fiind lucrarea lui Yahve faţă de ceea ce era al Lui şi nu ca fiind lucrarea vrăjmaşului. Yahve nu numai că doborâse împărăţia şi conducătorii ei şi se purtase ca şi cum ar fi fost un vrăjmaş al Ierusalimului şi a tot ce era bun în cetate, ci el lepădase chiar şi altarul Lui şi sanctuarul Lui. El nu mai respecta ceea ce înfiinţase El însuşi. Trebuie totuşi să ne amintim că era timpul vechiului legământ când relaţiile lui Yahve cu poporul său (cu toată îndelunga răbdare a lui Dumnezeu) depindeau de fidelitatea poporului în ascultarea de Yahve. Dar această consideraţie ne face să apelăm la Dumnezeu Însuşi. Oricum, rămâne un fapt solemn că Yahve a fost nevoit să respingă ceea ce recunoaşte ca fiind al său. Aceasta are loc atunci când Numele Lui este folosit ca mijloc pentru a da mărturie falsă despre ceea ce este El (v. 6, 7). Şi aceasta face să reiasă un principiu foarte important, care este cuprins în slujba lui Ieremia, şi anume acela că nu numai înlocuirea cu împărăţia Babilonului - un imperiu dintre naţiuni - a Ierusalimului şi guvernării lui Dumnezeului în Israel ci şi înlăturarea acestuia din urmă, care, în sine, constituia fundamentul relaţiilor lui Dumnezeu cu omul - unde acestea existau -, ci ca fiind ceva care nu putea rămâne dacă Dumnezeu îl punea la încercare.