Pilda viticultorilor

Matei 21.33-45; Marcu 12.1-12; Luca 20.9-19

Cuvintele Domnului ne dau şi interpretarea pildei acesteia: „Împărăţia lui Dumnezeu va fi luată de la voi (iudei) şi va fi dată unui popor care va aduce roadele cuvenite". Acesta a fost rezultatul, după nereuşita repetată a obţinerii de roade de la viticultori şi după ce în final, cu toată îndelunga răbdare a stăpînului, ei s-au arătat răzvrătiţi pe faţă şi ucigaşi.

Imaginea este luată din Orient, unde oamenii de obicei nu plătesc în bani închirierea pămîntului, ci în roade — un anumit procent din ce dă pămîntul, potrivit naturii solului şi altor condiţii. În unele cazuri se putea plăti şi în bani, aşa cum citim în Cîntarea Cîntărilor 8.11: „Solomon avea o vie la Baal-Hamon; a încredinţat via unor păzitori şi fiecare trebuia să aducă pentru rodul ei o mie de arginţi." Şi versetul 12 pare să arate proporţia care trebuia să fie pentru cel care lucrează şi pentru cel care este stăpîn. „Via mea, care este a mea, este înaintea mea. Cei o mie de arginţi să fie ai tăi, Solomon, şi două sute fie celor ce păzesc rodul." Ar fi fost ca în pilda noastră, atunci cînd proprietarul pune la dispoziţie via, teascul, turnul şi toate, în afară de muncă. Dar cînd terenurile arabile sînt arendate în Orient, un procent mai mic decît acesta este plătit pentru chirie, muncitorii trebuind să caute sămîntă, unelte etc. si să muncească; în acest caz urma să se plătească a zecea parte din produse.

Situaţia unui proprietar care pune la dispoziţie toate lucrurile şi care pretinde cea mai mare parte din produse se aplică la ceea ce Dumnezeu a făcut pentru Israel. El i-a luat ca pe nişte aramei gata să piară (Deuteronom 26.5), a făcut totul pentru ei şi apoi era normal să primească roade.

Citim că „după ce au auzit pildele Lui, preoţii cei mai de seamă si fariseii au înţeles că Isus vorbea despre ei." Nu se putea să nu înţeleagă aplicarea pildei acesteia, deoarece ei citiseră în prorocul Isaia 5.1,2: „Voi cînta Preaiubitului meu cîntarea Preaiubitului meu despre via Lui. Preaiubitul meu avea o vie, pe un deal foarte roditor. I-a săpat pămîntul, l-a curăţit de pietre şi a sădit în el viţele cele mai alese. A zidit un turn în mijlocul ei şi a săpat şi un teasc; aştepta să-i facă struguri buni, dar a făcut struguri sălbatici."

Cuvintele acestea sînt foarte mişcătoare: „Ce as mai fi putut face viei Mele şi nu i-am făcut? Pentru ce a făcut ea struguri sălbatici, cînd Eu mă aşteptam să producă struguri buni?" Nu mai era îndreptare; gardul era rupt, zidurile dărîmate şi via părăsită. Nu putea să fie vreo greşeală din partea aceluia care era stăpînul viei. „Via Domnului Oştirilor era casa lui Israel şi bărbaţii lui Iuda sînt planta plăcerii Lui.

El Se aştepta la judecată şi iată, sînge vărsat; la dreptate şi, iată, strigăte de apăsare!"

În zilele cînd Domnul Isus era pe pămînt, Israel nu avea decît să privească înapoi şi să vadă că prorocia aceasta se împlinise. Israel nu era în acel timp o vie înfloritoare, nici o vie plină de roade; fusese aşa altădată, cel puţin într-o anumită măsură. Acum ei aveau să audă că pedeapsa îi ameninţa. Ei se purtaseră rău cu prorocii lui Dumnezeu, i-au ucis cu pietre pe cei trimişi, iar acum Fiul era prezent înaintea lor. Cum se vor purta cu El? El a fost piatra care avea să devină capul unghiului, dar pe care zidarii aveau s-o lepede. El era piatra de care ei s-au împiedicat şi au căzut, cînd El era printre ei în har; cînd va veni însă în judecată, cei care L-au lepădat vor fi sfărîmaţi.

Dar deşi căpeteniile lui Israel au înţeles că Domnul vorbea despre ei şi deşi văzuseră prorocia lui Isaia împlinită chiar în mijlocul lor, totuşi toate acestea n-au avut urmări asupra lor. Ei căutau mereu să pună mîna pe El, dar se temeau de popor, În felul acesta ei arătau cît de dreaptă este pilda, Împărăţia lui Dumnezeu (nu a cerurilor, căci ei n-o aveau) avea să fie luată de la ei şi „dată unui neam care va aduce roadele cuvenite".

Cît de caracteristică este expresia aceasta: „să punem stăpînire pe moştenirea lui", „moştenirea va fi a noastră"! Da, omul — si în cazul acesta omul religios — doreşte să înlăture orice control al lui Dumnezeu, să pună mina pe stăpînire şi să-şi urmeze liber căile lui stricate. Omorârea lui Hristos este culmea păcatului omului: firea omului s-a dovedit fără nădejde de rea.

O lecţie folositoare putem învăţa din pilda aceasta. Dumnezeu a întrebat ce ar mai fi putut face pentru Israel? Şi nu am putea întreba şi noi: ce ar fi putut face mai mult pentru Biserica Sa? Cînd privim la ce era la început şi la ce este încă în gîndul lui Dumnezeu — „stîlpul şi temelia adevărului", „trupul lui Hristos", „un singur trup", „casa Lui" etc. — şi vedem starea ei de ruină şi de stricăciune, nu putem decît să ne întristăm, să ne smerim, că Hristos va trebui să spună către cea care poartă numele de Biserica Sa: „Dar, fiindcă eşti căldicel, nici rece, nici în clocot, te voi vărsa din gura Mea".