Pilda vameşului si fariseului

Luca 18.10-14

Ni se spune cu ce ocazie s-a dat pilda aceasta. Ea s-a spus „pentru unii care se încredeau în ei înşişi că sînt drepţi şi dispreţuiau pe ceilalţi."

Rugăciunea fariseului este plină de „eu". Spune ce are el şi ce a făcut el. Îi mulţumea lui Dumnezeu, este adevărat; dar nici un cuvînt despre ce a făcut Dumnezeu pentru el. Într-adevăr, nici un cuvînt că ar fi simtit nevoia ca Dumnezeu să facă vreun lucru pentru el. Nu, el se ruga „în sine" (sau: către sine).

Vameşul, dimpotrivă, nu avea nici un cuvînt de spus în favoarea sa; el simţea ce era. Sta deoparte, nu era vrednic nici să privească spre cer, ci se bătea în piept, mărturisind că era un păcătos şi cerea îndurare.

Rezultatul a fost că mai degrabă vameşul s-a dus acasă îndreptăţit, decît fariseul. Învăţătura nu este în primul rînd calea mîntuirii, totuşi cel păcătos şi-a luat adevăratul lui loc şi s-a dus acasă îndreptăţit. Fiind vorba de cei care se justifică pe ei înşişi şi dispreţuiesc pe alţii, Domnul Isus spune drept încheiere: „Oricine se înalţă va fi smerit; şi oricine se smereşte va fi înălţat." Acestea erau şi sînt şi acum principiile împărăţiei lui Dumnezeu. Amîndouă stările sînt portretizate viu atît în cel dintîi Adam, care s-a înălţat pe sine însuşi şi a căzut, cît şi în Domnul nostru, care S-a smerit pe Sine Însuşi şi a fost înălţat.

Un păcătos nu trebuie acum să apeleze la Dumnezeu cu gîndul ca să-L mişte şi să-L facă să fie îndurător. Dumnezeu vrea să fie plin de îndurare şi a trimis pe slujitorii Săi, rugînd pe oameni să se împace cu Dumnezeu şi să primească o mîntuire deplină şi fără plată. De altă parte, răscumpărarea a fost împlinită şi un creştin este adus într-o aso-ciere foarte apropriată cu Hristos şi este îndemnat să vină cu îndrăzneală la scaunul harului. Si el trebuie să ia locul pe care Dumnezeu i l-a dat, ca un fiu si ca un sfînt, să nu fie multumit să se socotească mereu ca un „păcătos mizerabil". Adevărat, el este ca un datornic faţă de îndurarea arătată lui în tot timpul vieţii lui şi nicidecum el nu poate vorbi ca fariseul despre faptele lui. „Deşi nu sînt nimic" este adevăratul limbaj al unui creştin; şi el are ca exemplu pe Hristos, care S-a smerit şi S-a dezbrăcat pe Sine însuşi, iar acum este înălţat în măreţia cerurilor (Filipeni 2.5-11).

Cît de dornici sîntem după o bună reputaţie! Hotărît, mulţi dintre noi trebuie încă să aşteptăm să ne socotim pe noi înşine ca nimic şi să ne smerim. Dar cel care se smereşte va fi înălţat.