Pilda semănătorului

Matei 13.3-9; Marcu 4.3-9; Luca 8.5-8

În capitolul 12 din Matei se vede că Domnul Isus este cu totul respins de iudei, iar mai-marii lor făptuiesc păcatul împotriva Duhului Sfînt. Aceasta este o dovadă că Israel n-a adus nici un fel de roadă pentru Dumnezeu.

Faptul acesta ne conduce la o ordine de lucruri cu totul nouă: Dumnezeu ia acum caracterul unui semănător. Omul s-a dovedit că nu poate aduce roade şi de aceea punerea la încercare a încetat, iar Dumnezeu a devenit Cel care dă, care nu mai caută roade. Aceasta face din pilda semănătorului un fel de pildă-cheie. Domnul a spus ucenicilor Săi: „Nu înţelegeţi pilda aceasta? Cum veţi înţelege atunci toate celelalte pilde?" (Marcu 4.13). Şi e de mirare că pînă în ziua de azi acesta este un lucru pe care mulţi care spun că sînt creştini nu-l înţeleg; ei sînt foarte ocupaţi să găsească ceva în om, ceva care să poată fi cultivat şi făcut să se potrivească pentru Dumnezeu. Este o mare greşeală! Omul a fost pus la încercare în condiţia nevinovăţiei adamice, fără lege, sub lege, sub proroci, sub Hristos — dar totul s-a sfîrşit în faliment şi acum un Semănător trebuie să iasă afară să-şi semene sămînţa şi slujitorii Săi s-o semene în lumea largă.

Pilda este de o simplitate plină de frumuseţe. Cine nu ştie ce este un semănător care îşi împrăştie sămînţa peste pămîntul arat? În locurile unde nu sînt garduri, o parte din sămînţă cade pe drum şi este călcată în picioare de trecători sau este luată de păsări. Altă sămînţă cade pe un loc unde este puţin pămînt sub care se află o stîncă, iar alta cade printre spini, care o înnăbuşe. Totul formează o scenă deseori văzută în Palestina de marile mulţimi către care era adresată pilda aceasta.

Din fericire, avem însăşi explicaţia Domnului cu privire la pilda aceasta. Sămînţa semănată este „cuvîntul împărăţiei" în Matei şi „Cuvîntul lui Dumnezeu" în Luca — vestea bună a lui Dumnezeu către om. Este vorba de primirea cuvântului Domnului în inimi, nu de stabilirea împărăţiei pe pămînt. Şi foarte clar ni se prezintă piedicile care stau în calea primirii de către om a cuvîntului vestit. Cel care se opune lucrării acesteia este vechiul vrăjmaş, Satan. El este prezent unde se predică, să fure sămînţa, ca nu cumva să prindă rădăcini. Vrăjmăşia aceasta pe care el şi-a arătat-o în grădina Edenului continuă să existe, în toată răutatea ei. El este nu numai vrăjmaşul lui Dumnezeu, ci şi al omului, deşi sărmanul om căzut nu ştie lucrul acesta şi nici nu-l crede cînd i se spune. De ce omul nu simte lanţul Satanei prin care e dus la pierzare, ni se spune în curind. Satan stie care sînt înclinările omului şi are grijă să pună lanţurile în direcţia în care omului îi place să meargă. Şi atunci omul nu simte legăturile care-l ţin şi-l urmează orbeşte pe Satan.

Cuvîntul semănat vine din inima lui Dumnezeu şi se adresează inimii omului. Sămînţa de pe drum reprezintă pe ascultătorii care nu înţeleg Cuvîntul şi Satan îndată fură sămînţa şi nici una nu prinde rădăcini.

Un fapt foarte dureros aflăm cu privire la ascultătorul asemănat cu un pămînt stîncos. Se spune că el aude Cuvîntul şi-l primeşte de îndată şi cu bucurie. Dar nu are rădăcină si atunci cînd vine încercarea sau persecuţia din pricina Cuvîntului, el imediat se lasă împiedicat. Sămînţa pare că a răsărit, dar la căldura soarelui se usucă. Ascultătorul a auzit într-adevăr o istorie frumoasă — istoria harului lui Dumnezeu — şi i-a plăcut. Dar repede, totul a luat sfîrşit!

Aici de două ori întîlnim „îndată". El primeşte Cuvîntul „îndată"; dar cînd vine persecuţia din partea lumii, îndată el părăseşte totul. Desigur, aceasta ar trebui să ne facă să fim prudenţi cînd este cazul să ne pronunţăm repede cu privire la rezultatele seminţei semănate. Expresiile folosite sînt tari: Cuvîntul este primit, şi primit cu bucurie, deci noi putem trage repede concluzia că lucrarea trebuie să fie reală. Dar conştiinţa poate că n-a fost atinsă şi atunci ascultătorul este descris ca „neavînd rădăcină în sine însuşi" şi persecuţiile care vin îl fac să se lepede. Iar noi, dacă ne-am grăbit să spunem că „s-a întors la Dumnezeu", sîntem ruşinaţi.

Ascultătorul care primeşte Cuvîntul între spini este imul care „aude Cuvântul", dar acesta este înăbuşit de grijile obişnuite ale vieţii, de înşelăciunea bogăţiilor şi de poftele altor lucruri. Inima e plină de propriile ei necazuri şi astfel, fiind un amestec în ceea ce urmăreşte omul, sămînţa ajunge să fie fără roadă; ea este pierdută.

În sfîrsit, este numită la urmă sămînta care cade pe un „pămînt bun" şi produce roade în diferite măsuri. Dar cum ajunge pămîntul să fie bun? Există vreun pămînt bun în omenirea decăzută? Ştim din alte părţi ale Scripturii că „lumea zace în Cel Rău" şi „nu este nici unul care să facă binele, nici unul măcar". Atunci hotărît că un astfel de pămînt trebuie să fi fost pregătit mai dinainte. Chiar în natură, solul de pe această planetă robită de păcat cere să fie pregătit pentru sămînţă. Cu cît mai mult atunci este nevoie de o astfel de pregătire pentru cei care sînt „născuţi în nelegiuire." Astfel înţelegem că întreaga lucrare este de la Dumnezeu.

Cei care primesc Cuvântul într-un pămînt bun sînt în contrast cu ascultătorii de pe drum, ei înţeleg Cuvântul şi-l păstrează (Luca). Sămînţa a pătruns prea mult în adînc, nu mai poate fi furată de Satan sau să fie uscată de soare, căci „noi sîntem lucrarea lui Dumnezeu" (Efeseni 2.10). în Luca se spune despre „o inimă cinstită şi bună", în timp ce inima omului este „nespus de înşelătoare şi de deznădăjduit de rea".

Pilda aceasta dă deoparte într-un mod minunat perdeaua dintre noi şi lumea nevăzută. Dumnezeu a trimis pe slujitorii Săi să predice „Cuvîntul", dar Satan, care este nevăzut, este preocupat ca acest Cuvînt să nu aibă efect. Şi este de remarcat că în toate cazurile prezentate, împiedicarea Cuvîntului de a aduce roade se datoreste unor influente exercitate asupra ascultătorilor: într-un caz este persecuţia din partea lumii, în altul grijile vieţii acesteia şi înşelăciunea bogăţiilor — şi în fiecare caz lucrează Satan. Dacă el nu poate fura de îndată sămînţa, ştie cum să stîrnească persecuţii atunci cînd Cuvîntul a fost ascultat; şi apoi grijile veacului, înşelăciunea bogăţiilor şi poftele altor lucruri (şi expresia aceasta din urmă din Marcu 4.19 include mai degrabă căutarea de plăceri) sînt arme puternice în mîna lui, ca să distrugă sufletele. Da, aşa cum am văzut, lucrarea mîntuirii este a lui Dumnezeu de la început pînă la sfîrşit. Şi, mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu, El face lucrul acesta şi El face totul. El pregăteşte sămînţa şi trimite pe semănătorii Săi; El pregăteşte solul şi face ca sămînţa să prindă rădăcini şi în felul acesta ea aduce roade care se înmulţesc spre slava Lui.

Faptul că numai unul din cele patru feluri de teren a adus roade ne poate spune că Domnul nu aşteaptă o primire universală a cuvîntului împărăţiei sau a evangheliei.