Pilda oii pierdute

Matei 18.10-14; Luca 15.4-7

Sîntem ajutaţi să înţelegem pilda aceasta şi celelalte două din Luca 15 (dacă într-adevăr cele trei nu sînt decît o pildă, conform versetului 3), dacă observăm că ele urmează imediat după acuzaţia fariseilor şi cărturarilor care spuneau: „Omul Acesta primeşte pe păcătoşi şi mănîncă împreună cu ei." Da, binecuvântat să fie Dumnezeu, El primeşte pe păcătoşi, altminteri tu şi cu mine n-am fi putut fi mîntuiţi; şi El mănîncă împreună cu ei (Apocalipsa 3.20).

Pilda aceasta este de o simplitate plină de frumuseţe. Oamenii au fost comparaţi cu oile, cu mult timp înainte. „Noi rătăceam cu toţii ca nişte oi, fiecare îşi vedea de drumul lui; dar Domnul a făcut să cadă asupra Lui nelegiuirea noastră a tuturor" (Isaia 53.6). Dar în pildă se discută nu atît de mult despre oaie, cît mai ales despre stăpînul ei, despre cineva care şi-a pierdut oaia; el îi cheamă pe prieteni şi le spune: „Bucuraţi-vă împreună cu mine!" Fără îndoială că oaia care fusese pierdută şi apoi găsită era acum în condiţii fericite, dar un cuvânt nu se spune despre ea; stăpînul ei şi bucuria lui sînt pe primul plan.

Ea ne arată de asemenea atenţia pe care păstorul care era stăpînul oii a dat-o unei singure oi. Ea este una din o sută, deci ai zice că nu este prea mare pierdere. Dar nici una din astfel de oi nu trebuie să fie pierdută. Nu se poate să rămînă un gol în inima Păstorului Celui Bun; oaia a trebuit să fie căutată şi a fost căutată pînă ce a fost găsită. Nici chiar pentru o clipă nu putea fi îngăduit un astfel de gînd, că ea ar fi pierdută pentru totdeauna şi niciodată nu va fi găsită. „Oile Mele în veci nu vor pieri", spunea Domnul nostru. Nu, nici una măcar!

Da, cum am mai spus, păstorul este proeminent: dragostea lui, căutarea lui, bucuria lui. Şi interpretarea este simplă şi lipsită de posibilitatea de a se greşi: va fi bucurie în ceruri pentru un singur păcătos care se pocăieşte, mai mult decît pentru nouăzeci şi nouă de oameni drepţi.

Este si un alt cuvânt care ne cere atentie: oaia era pierdută. Cît de mult se cuprinde în acest singur cuvânt: pierdut! Domnul Isus spunea că El a fost trimis la oile pierdute ale casei lui Israel (Matei 15.24). Israel, cu toate privilegiile lui şi cu Scriptura în mîini era descris ca pierdut. Şi dacă lucrul acesta este adevărat cu Israel, desigur a fost şi este adevărat cu toţi cei fără Dumnezeu şi fără nădejde în lume. Totuşi acesta este ultimul adevăr pe care omul îl primeşte cu privire la sine însuşi. Mulţi pot să vadă şi să înţeleagă că nu sînt ei chiar aşa cum ar trebui să fie; dar gîndesc că este loc pentru îmbunătăţire si este nevoie doar să schimbe o nouă foaie în viaţă. Dar este atît de înjositor să ţi se spună că eşti un păcătos pierdut şi că ai nevoie de un Mîntuitor atotputernic! Şi a spune ceva care să micşoreze din starea aceasta de „pierdut" nu poate duce decît la înşelarea sufletelor. Şi într-adevăr, nu s-au rătăcit oamenii? Au ajuns la cele mai mari adîncimi ale degradării, la cele mai neînchipuite fapte de infidelitate, la toate pervertirile imaginaţiei păcătoase. Nici un alt cuvînt nu va arăta starea lor ca oameni naturali si toate căile lor greşite, ca acest cuvînt „pierduţi".

Şi este nevoie de cineva care să-i caute. Păstorul Cel Bun din pilda noastră „s-a dus" după oaia pierdută. O evanghelie profesională rece (dacă o putem numi aşa) poate socoti că tot ce este necesar este să strigi după oaia pierdută, să-i spui că rătăceşte şi s-o îndemni la fapte bune acolo unde este, cu nădejdea zadarnică de a ajunge pînă la urmă unde trebuie.

Nu aşa este cu Păstorul Cel Bun, El „S-a dus" după oaia pierdută pînă ce a găsit-o. Şi chiar atunci, nu se încrede în puterile ei ca să-L urmeze, ci pune oaia pe umerii Săi şi o aduce acasă, bucurîndu-se. El nu pune oaia pe drumul cel drept, ca s-o lase pe ea să facă restul. Nu, el o aduce, si nu la celelalte nouăzeci şi nouă, ci chiar acasă, în siguranţă deplină; apoi cheamă pe vecini să se bucure împreună cu ei de oaia care fusese pierdută.

Dar veţi zice că Domnul nostru, în aplicarea pe care o face, spune că este bucurie în ceruri pentru orice păcătos care se pocăieşte. Dacă ce am spus mai înainte este adevărat, unde are loc pocăinţa? Va fi în mod hotărît totdeauna pocăinţa, căci bunătatea lui Dumnezeu ne conduce la pocăinţă. În pildă, aşa cum am văzut, ni se spune ce a făcut cel care şi-a pierdut oaia şi bucuria lui cînd a găsit-o.

Dar care sînt cei nouăzeci şi nouă de oameni drepţi care n-au nevoie de pocăinţă? Scriptura este foarte clară, că în ei înşişi nu se găseşte nici unul drept, nici unul măcar. Dar au fost şi sînt mulţi care se consideră pe ei însisi aşa si socotesc că nu au nevoie de pocăinţă. Aşa erau cei care au adus Domnului acuzaţia care a făcut să se spună pilda aceasta: „Omul Acesta primeşte pe păcătoşi şi mănîncă împreună cu ei." Găsim expresii asemănătoare şi în alte părţi, de exemplu „cel sănătos nu are nevoie de doctor". Nu înseamnă că ar fi vreunul care să nu aibă nevoie de Hristos; dar ei se situau pe terenul acesta, că aşa ar fi, şi de aceea aşa sînt trataţi. Cel bolnav preţuieşte tratamentul doctorului şi cel pierdut are nevoie de un Mîntuitor.

Cuvintele pildei acesteia sînt puţin diferite în Matei faţă de cele din Luca 15. În Matei, un copilaş era în mijloc şi Domnul Isus a spus: „Fiul Omului a venit să mîntuiască ce era pierdut." Aici lipsesc cuvintele „să caute" care se găsesc în Luca. Un copilaş nu s-a avîntat în păcat ca un adult, totuşi el a moştenit păcatul şi are nevoie de mîntuire. Domnul Isus a murit pentru a mîntui pe copilaşi, iar îngerii lor sînt în ceruri, privind faţa Tatălui. Aceasta ne face să dăm mai multă atenţie copilaşilor şi să-i învăţăm să-L iubească pe Mîntuitorul.