Pilda fiului risipitor

Luca 15.11-32

Pilda este atit de bogată şi atit de minunată încît eviţi să adaugi ceva la ea, comentînd-o prea mult; poate doar s-o admiri. Ce imagine a unuia care înlătură tot ce i se pare o constrîngere! Pleacă departe de tatăl său, foarte departe, ca acolo să-şi poată permite tot felul de fapte rele, neîmpiedicat de nimeni. Dar Dumnezeu ştie cum să aducă înapoi pe cei ce-L părăsesc: fiul risipitor începe să fie în nevoie. Şi unde sînt cei împreună cu care îşi cheltuiesc averea? N-a întîlnit decît o lume rece, care nu avea nimic de oferit. Dar fiul risipitor rămîne tot departe de tatăl. Încearcă să-şi cîştige existenţa şi astfel devine păzitor la porci, dar nici aici n-a putut găsi ceva care să-l satisfacă. Ar fi mîncat chiar şi mîncarea porcilor, dar nu avea voie: nimeni nu-i dădea roşcove. Toate acestea trebuiau să se întîmple, căci în felul acesta Dumnezeu îl aduce pe om la capătul resurselor lui, ca să-şi poată îndrepta ochii spre cer.

Şi atunci citim expresia aceasta demnă de toată atenţia: „şi-a venit în fire". Ce anume — cine a fost el în tot acest timp? Unul care a cheltuit totul nebuneşte, un risipitor. Dar acum îşi aminteşte de casa tatălui său, de robii lui şi cît de bine erau ei hrăniţi — iar el pierea de foame, în depărtare.

Cîte pesoane ajung aici! Unul încearcă onoarea din partea lumii, un altul bogăţiile ei, un altul plăcerile ei. Dar toate acestea îl lasă pe om să moară de foame. Şi mulţumiri fie aduse lui Dumnezeu că este aşa, pentru ca în felul acesta omul să se poată îndrepta spre El.

Fiul risipitor s-a hotărît să se ducă la tatăl său, să-şi mărturisească păcatul, să-i spună că nu este vrednic să fie numit fiul lui si să-i ceară să fie făcut slugă. Aşa ar fi fost potrivit şi drept din punctul de vedere al risipitorului; dar, aşa cum vom vedea, altfel erau gîndurile tatălui. Şi el porneşte.

Cînd era încă departe pe drum, tatăl lui l-a zărit, a alergat, a căzut pe gîtul lui şi l-a sărutat. Ce primire pentru un astfel de păcătos! Totul era pe măsura a ceea ce tatăl era şi potrivit cu dragostea sa pentru fiul său.

Desigur, mărturisirea păcatului vine ca acţiune potrivită cu dreptatea, însă este de notat că mărturisirea aceasta n-a venit decît după sărutul tatălui — şi nici recunoaşterea nevredniciei lui de a mai fi numit fiu n-a produs sărutul. Primirea care i s-a făcut l-a oprit pe cel întors acasă să ceară să fie făcut un rob. Într-adevăr, tatăl spunea: „fiul meu!" Şi a spus robilor săi să aducă haina cea mai bună (Zaharia 3.4), un inel (2 Corinteni 11.2) şi încălţăminte (Efeseni 6.15): el trebuia să fie îmbrăcat ca un fiu. Şi viţelul cel îngrăşat trebuie să fie tăiat: el trebuie să fie tratat ca un fiu.

Şi au început să se înveselească: ei, tatăl primind pe fiul său sănătos şi în siguranţă, şi fiul său primit într-un fel pînă la care nu puteau ajunge gîndurile lui pline de temeri cînd era în drum spre casă.

Şi ce ne spune imaginea aceasta? Cum primeşte Dumnezeu pe păcătoşi şi cum Se bucură de ei. De-am putea înţelege mai bine „primirea" noastră de către Dumnezeul oricărui har! Este bucurie în cer pentru un singur păcătos care se pocăieşte. Ce îndemn este acesta pentru cei sfioşi, care se gîndesc să fie în casă doar lîngă uşă, mulţumiţi să fie în părtăşie cu robii, numai să fie înăuntru! Da, aşa este cînd oamenii se dau după gîndurile lor, şi nu ale Tatălui. El ne primeşte potrivit inimii Sale, care şi-a găsit deplina satisfacţie în Persoana şi în lucrarea de la cruce a Domnului Isus Hristos, în Numele Căruia sîntem primiţi de Dumnezeu, făcuţi copii ai Lui.

Dar să nu-l uităm pe fratele mai mare — cel care se socoteşte singur un om drept, care niciodată n-a greşit, dar care nu poate înţelege ce este harul. Şi deşi tatăl lui se duce si îl invită înăuntru, el nu vrea să ia parte la bucuria pe care numai harul o poate da.

Mai mult, el îi reproşează tatălui că lui nu i-a dat nici măcar un ied, nu un viţel îngrăşat. Dar trebuie notat, el nu spune „ca să ne bucurăm împreună", ci „ca să mă înveselesc cu prietenii mei." Să se bucure împreună cu tatăl său, nu era în gîndurile lui; el avea prieteni asemenea lui.

Tatăl îi spune că el era totdeauna cu el — şi nu era tatăl mai bun decît toţi prietenii lui, la care se gîndea el? Şi tot ce avea tatăl era al lui. Era cazul să se alăture bucuriei pentru unul care a fost mort şi acum era viu.

A fost o greutate pentru mulţi să ştie pe cine l-ar putea reprezenta fiul cel mai mare, mai ales din cauza spuselor tatălui: „tot ce am este al tău". Aceasta este o ilustrare a faptului că o pildă nu poate fi interpretată în toate amănuntele ei. Asemănarea este cu amîndoi fiii. Unul cere „partea care i se cuvine din avere" şi citim că tatăl le-a împărţit la amîndoi averea şi că cel tînăr, luîndu-şi partea, ce a rămas trebuia să revină fiului celui mare. Aceasta explică pe deplin expresia „tot ce am este al tău".

Foarte probabil, fiul cel mai mare reprezintă pe cărturari şi pe farisei sau pe toţi aceia care gravitează în mediile celor credincioşi, plini de propria lor neprihănire. Ei au fost cei care au obiectat Domnului că primeşte pe păcătoşi. Da, El îi primea. Şi cele trei pilde, ca una singură în Luca 15, arată cum îi primeşte Dumnezeu şi cum era bucurie în primirea lor, pe care cei care se socoteau singuri oameni drepţi nu puteau s-o înţeleagă şi la care ei nu vroiau să participe.

Cuvintele acestea sînt foarte semnificative: „Nu voia să intre în casă". Cînd Domnul nostru era pe pămînt, predicînd împărăţia, ei n-au vrut să intre în ea şi au împiedicat şi pe cei care ar fi vrut. Şi după ce El a înviat, alte chemări le-au fost făcute, mereu şi mereu, dar cea mai mare parte dintre ele fără rezultat: ei n-au vrut să intre înăuntru. Şi nu sînt şi acum astfel de oameni care se socotesc singuri oameni drepţi, continuîndu-şi ritualurile lor religioase, dar neînţelegînd şi neavînd inimă pentru felul în care Dumnezeu primeşte pe păcătoşi, în harul Său, sau cum restaurează El pe un copil al Său după rătăcirea pe căi străine? Dumnezeu să le deschidă ochii, să-şi vadă trista lor înşelare.