Pilda cinei celei mari
Luca 14.16-24
Pilda aceasta este foarte asemănătoare cu cea a nunţii fiului de împărat din Matei 22. Însă pilda din Matei 22 a fost rostită de Domnul Hristos în templu, înaintea marilor preoţi şi a bătrînilor, cînd căpeteniile lui Israel căutau să-L omoare. Iar pilda din Luca a fost dată în casa unei căpetenii dintre farisei, înaintea ultimei Sale călătorii spre Ierusalim.
Învăţătura în amîndouă ocaziile este aceeaşi, desi unele amănunte diferă.
În Matei era „un împărat", în Luca „un om oarecare". În Matei era nunta fiului de împărat, în Luca este o cină mare.
Dumnezeu a pregătit cu un preţ foarte mare o masă bogată pentru păcătoşi şi îi învită la masa Lui, să poată fi în legătură personală cu El. Evanghelia este o chemare la nuntă. Bucuria reală este roada Duhului Sfînt, cunoscută de cel care stă la masă cu Tatăl şi împărtăşeşte aceleaşi lucruri care Îl satisfac pe fericitul Dumnezeu.
Prin evanghelie ni se spune: toate sînt gata! Din fire nu înţelegem că sîntem incapabili de a contribui cu ceva la mîntuirea noastră. Cel chemat la masă nu trebuie să aducă daruri lui Dumnezeu, ci el urmează să primească daruri de la Dumnezeu. Dacă aş gîndi că trebuie să împlinesc unele cerinţe, în afara credinţei în Hristos, ca să pot sta în prezenţa lui Dumnezeu, aş nesocoti harul Său. El m-a chemat fără să aştepte să găsească ceva vrednic în mine; El ştia cît de nevrednic eram, înainte de a mă fi chemat.
Iudeii invitaţi la cină s-au scuzat cu lucruri care nu erau rele în ele însele, însă care dovedeau că singura lor preocupare era pentru interesele lor mărunte şi nu aveau timp şi inimă pentru Dumnezeu. Ei trăiau numai pentru prezent şi toţi s-au scuzat că nu pot veni. Unul se duce la cîmp — la bucata lui de pămînt. Un altul, la afacerile lui — cei cinci perechi de boi. Dar se putea să cumpere cineva boi fără să-i fi încercat mai întîi? Iar un al treilea abia s-a căsătorit. Toate erau lucruri cu totul naturale, care n-ar fi trebuit să-i împiedice să vină la masă; ei însă „au început să se scuze."
Glasul lui Dumnezeu nu mai atinge nici o coardă a inimii omeneşti. Lucrurile dumnezeieşti si curate nu plac inimii omeneşti, dar lucrurile murdare şi păcătoase îl atrag pe om. În Romani 3.11 ni se spune că nu este nici unul care să-L caute pe Dumnezeu, nici unul măcar. Fiind sub stăpînirea păcatului, toată fiinţa omului este îndreptată numai spre rău, chiar cînd aparent ar face lucruri normale, la locul lor. Totul este stricat în om, inclusiv voinţa lui. „Învătătura voinţei libere întăreşte pretenţia omului natural că n-ar fi în întregime pierdut. Toţi cei care n-au fost convinşi adînc de păcat, toţi cei a căror convingere este întemeiată pe păcate mari, exterioare, cred mai mult sau mai puţin în voinţa liberă" (J.N.D.). Ca să aibă voinţă liberă, omul ar trebui să fíe neutru faţă de bine şi faţă de rău; dar el este păcătos, este deja înclinat spre păcat. De aceea este nevoie ca prin experienţe amare să învăţăm totala noastră stricăciune înaintea lui Dumnezeu. Iar crucea lui Hristos spune că omul nu-L vrea pe Dumnezeu, nici chiar atunci cînd El vine la om în har.
Dumnezeu însă nu rămîne străin fată de starea noastră decăzută, El este activ şi pune toate în mişcare ca oamenii să-L cunoască pe Hristos, să vină la ospăţ. El ia iniţiativa şi El continuă lucrarea de mîntuire, căci omul niciodată nu s-ar îndrepta spre Dumnezeu, dacă ar fi lăsat la propriile lui înclinaţii sau capacităţi. Este nevoie de o lucrare deosebită a lui Dumnezeu, este îndeosebi misiunea Duhului Sfînt, „robul" din pildă, care se duce să invite pe oameni la masă.
În Luca nu avem purtarea plină de răutate faţă de cei trimişi să-i invite la masă, nici pedepsirea celor ce i-au tratat rău, nici arderea cetăţilor lor, ca în Matei. Fiul Împăratului din Matei este în mod clar Mesia, iar refuzul de a veni la nuntă este lepădarea Mesiei. De altă parte, invitaţia în Luca merge şi mai departe, a doua chemare fiind pe străzile cetăţii, să adune pe săraci, pe schilozi, pe orbi şi pe şchiopi. A treia chemare este la drumuri şi la garduri, aceasta fiind evanghelia îndreptată spre cei dintre neamuri. În Luca nu există oaspetele fără haina de nuntă, care pare să confirme gîndul că această haină era dăruită de împăratul care dăduse masa. Haina de nuntă este însăşi Persoana Domnului Hristos: numai îmbrăcaţi în El ne putem prezenta şi putem fi acceptaţi înaintea lui Dumnezeu.
Învăţătura în amîndouă evangheliile este asemănătoare. Cineva spusese Domnului Isus: „Ferice de acela care va mînca pîine în împărăţia lui Dumnezeu" (Luca 14.15). Dar El le-a spus despre o masă chiar de pe acum, în prezent. Dumnezeu a făcut o sărbătoare a harului şi slujitorii Săi încă invită pe păcătoşi. Cina cea mare de asemenea poate fi privită ca o sărbătoare ce se continuă, căci nu citim că s-ar fi terminat.
Cît de mult trebuie să ne bucure si aceste cuvinte: o cină „mare"! Este într-adevăr fără limite cu privire la provizii, fără limite în ce priveşte invitaţia. Cuvîntul îndreptat spre slujitori este: „Siliţi-i să intre, ca să mi se umple casa!" Dumnezeu urmăreşte un scop şi mai înalt decît mîntuirea noastră: să-L slăvească pe Domnul Hristos, să I se umple casa. Vor fi numai cîţiva care să-L satisfacă pe El, care a plătit un astfel de preţ de răscumpărare, moartea Sa pe cruce? Nu! Casa Lui trebuie să fie umplută. Vestiţi lucrul acesta în depărtări, la timp şi ne la timp, strigaţi: Veniţi, căci toate sînt gata!