Pilda bogatului şi Lazăr

Luca 16.19-31

Pilda aceasta a fost discutată mai mult decît altele. Unii au socotit că n-ar fi o pildă, ci o istorisire adevărată. Ea este însă o pildă cu privire la cei care şi-au pecetluit soarta, lepădînd pe Domnul Hristos.

Care să-i fie înţelesul? Nu se spune deloc despre bogat că ar fi fost un om rău, şi nici despre Lazăr că ar fi fost un om drept. Unul este un om bogat care se îmbrăca asemenea unui împărat şi trăia bine; inima lui era aici pe pămînt, unde-i era şi comoara, iar Dumnezeu nu era prezent în viaţa lui. Celălalt era un cerşetor aparent lipsit de ajutor, căci fusese „aruncat" la poarta bogatului şi era plin de bube, pe care i le lingeau cîinii. Ar fi dorit el să fie hrănit cu fărîmiturile care cădeau de la masa bogatului, dar ce ar fi vrut el nu i se dădea, nu se spune că bogatul ar fi avut grijă în vreun fel de nevoile lui. Sărăcia cumplită şi boala lui Lazăr nu-l făceau un om drept, şi tot aşa averea omului bogat nu-l făcea numaidecît păcătos.

Lazăr este numele grecesc pentru Eleazar şi înseamnă „cel pe care Dumnezeu l-a ajutat".

Deşi cele de mai sus arată clar că bogatul nu-l iubea pe săracul cerşetor „ca pe sine însuşi" aşa cum cerea Legea, totuşi în conversaţia dintre bogat şi Avraam, nu este învinuit că ar fi călcat Legea, ci simplu, că el a primit în viaţă cele bune iar acum este în chinuri, iar cel care primise cele rele, acum este mîngîiat. De aici unii au încercat să scoată un fel de doctrină a unei viitoare „compensări" pentru cei care sînt săraci şi cu totul lipsiţi în viaţa aceasta, deşi nu există o astfel de doctrină în Scriptură.

Sînt multe texte în Scriptură care ne pun înainte clar temeiurile pe care stau viitoarea fericire sau nenorocire a oamenilor. „Cine va crede va fi mîntuit şi cine nu va crede va fi condamnat". „Toţi cei din morminte vor auzi glasul Lui şi vor ieşi din ele: cei care au practicat binele, pentru învierea vieţii, iar cei care au făcut răul, pentru învierea judecăţii" (Ioan 5.28,29). De asemenea citim în Apocalipsa 20 că cei morţi necredincioşi vor fi judecaţi după cele scrise în cărţi, după faptele lor. Atunci păcatele lor vor fi aduse la lumină înaintea marelui scaun de domnie alb. Aceasta nu se spune în pildă; şi nu Avraam este Judecătorul.

Este clar că această pildă nu intenţionează să ne înveţe temeiurile destinului nostru veşnic. Ea ne învaţă că bogăţiile nu vor mai fi văzute ca o binecuvîntare sigură a lui Dumnezeu, nici sărăcia ca lipsă de binecuvîntare; căci omul bogat s-a dus într-un loc de chin şi cel sărac într-un loc de binecuvîntare.

Dar cineva poate întreba: Era nevoie de o pildă care să ne înveţe acest lucru? Da, căci dacă privim în Vechiul Testament aflăm multe în legătură cu binecuvântările pămînteşti. „El are în casă bogăţie şi belşug" (Psalmul 112.3). Şi psalmistul nu văzuse niciodată pe urmaşii celui drept cerşindu-şi pîinea. Prosperitatea, belşugul erau deci o dovadă a favorii lui Dumnezeu. Cînd Domnul Isus a spus că era mai uşor pentru o cămilă să intre prin urechea acului, decît un bogat să intre în împărăţie, chiar şi ucenicii au rămas miraţi şi L-au întrebat: „Atunci cine poate fi mîntuit?"

Era un lucru nou atunci pentru un om bogat să privească la bogăţiile lui ca la o piedică, şi nu ca la un ajutor sau o binecuvântare necesară. Acel tînăr care ţinuse Legea, despre care se spune că „Isus l-a privit şi l-a iubit", cînd i s-a spus să vîndă tot ce avea şi să dea la săraci şi după aceea să vină să-L urmeze pe Hristos, a plecat plin de întristare pentru că avea mari bogăţii.

Aceasta de asemenea se armonizează cu înstiinţările care sînt atît de des date celor bogaţi. „Vai de voi, bogaţilor, pentru că voi v-aţi primit mîngîierea!" (Luca 6.24). „Şi voi, bogaţilor, plîngeţi şi strigaţi din cauza nenorocirilor care vin peste voi!... V-aţi strîns comori în zilele din urmă! (Iacov 5.1-3). „Porunceşte celor bogaţi în veacul de acum să nu se îngîmfe şi să nu-şi pună încrederea în nesiguranţa bogăţiilor, ci în Dumnezeu, care ne dă toate din belşug, ca să ne bucurăm de ele" (1 Timotei 6.17).

Atunci desigur era o lecţie importantă care trebuia învăţată, că bogăţiile nu mai erau o indicaţie că cei care le aveau erau în mod special sub binecuvîntarea lui Dumnezeu, gînd care era corect în dispensaţia dinainte. Acum celor săraci li se vesteşte evanghelia, iar cei bogaţi sînt lăsaţi cu mîinile goale. Da, şi omul bogat poate (ca în pilda bogatului fără minte) să fie chemat deodată să părăsească bogăţiile lui. Şi, aşa cum este cazul aici, el poate ajunge în chin în starea viitoare. Se poate închipui un caz mai trist ca un bogat, un om moral, mîndru cu bogăţiile lui şi încrezîndu-se în moralitatea lui, să fie chemat deodată într-un loc de chin?

Pilda ne învaţă clar despre starea viitoare. Bogatul a murit, a fost îngropat şi în locuinţa morţilor (în Hades) şi-a ridicat ochii. Deşi murise şi fusese îngropat, el încă trăia, recunoştea, îşi aducea aminte, simţea, dorea, vorbea. Este viaţă după moarte pentru cei mîntuiţi, dar este şi o existenţă după moarte pentru cei care vor fi în chinuri. Dincolo de mormînt avem lucrurile în adevărata lor lumină. După moarte, bogatul n-a încetat să existe: era în chinuri, deşi trupul lui era în mormînt şi avea parte de chinuri înainte de judecata finală care aşteaptă pe cei necredincioşi.

O mare prăpastie era de asemenea statornicită, încît nimeni nu putea trece de la Avraam la omul bogat. Deşi cu trupul în mormînt, bogatul cere apă, dar nu primeşte nici un ajutor, nici chiar favoarea degetului muiat în apă, ca să-i răcorească limba uscată de văpaia în care se afla. Cît de înspăimîntător! Desigur, o astfel de imagine nu este lăsată de Domnul Isus ca să înfricoşeze sentimentele cititorului. Trebuie ştiut însă clar că precizarea locului nostru veşnic este făcută aici pe pămînt şi realizată imediat după moarte.

Pilda aceasta ne descoperă un fapt, că este un loc de chin veşnic pentru cel rău, tot aşa cum este un loc de binecuvântare veşnică pentru cel răscumpărat. „Sînul lui Avraam" era o figură potrivită gîndurilor evreieşti pentru cel mai bun loc din lume. Şi nu este nici o posibilitate de a trece dintr-un loc

În altul, aşa cum universalistii ar vrea să înveţe. De ar tine seama oamenii de înştiinţările acestei revelaţii şi ar primi harul care le este oferit acum fără nici o plată şi în felul acesta să scape de mînia care va veni!

Este aici şi o altă lecţie. Cînd bogatul aude că soarta lui este pecetluită, ajunge neliniştit pentru cei cinci fraţi ai săi, dorind ca ei să fie înstiinţaţi ca nu cumva să vină şi ei în locul de chin. Cînd trăia pe pămînt, el le dăduse un exemplu rău de nesocotire a lui Dumnezeu. N-ar vrea Avraam să trimită pe Lazăr în casa tatălui său cu o înştiinţare solemnă? Sigur că ei vor asculta pe unul care a înviat dintre cei morţi.

Avraam răspunde că aceasta ar fi fără folos. „Dacă nu ascultă pe Moise şi pe Proroci, nu vor fi înduplecaţi nici chiar dacă ar învia cineva dintre cei morţi". Şi hotărît, Avraam avea dreptate. Gîndiţi-vă numai dacă ar apărea un astfel de om pe pămînt, cine l-ar crede că într-adevăr ar veni dintre cei morţi? Toţi ar spune că este un înşelător.

Fariseii nu urmau Legea şi Prorocii, aşa că nu erau mai buni decît fraţii bogatului. Ei mărturiseau că există viaţă viitoare şi judecată, totuşi urmăreau să fie bogaţi pe acest pămînt, la fel ca cel bogat din pildă.

Este arătat apoi un alt principiu. Fie că era vorba de Moise sau de proroci, oamenii erau chemaţi să asculte doar de Cuvîntul lui Dumnezeu. Şi nu există convingeri temeinice decît cele date de acest Cuvînt. Moise şi prorocii erau cei trimişi şi dacă oamenii nu vor să primească ce le spune Dumnezeu prin ei, nu este altă nădejde pentru oameni. Chiar mărturia învierii Domnului Isus însuşi a întîmpinat aceeaşi necredinţă ca cea care se arătase în timpul cînd trăia pe pămînt. Iar dacă Lazăr din Betania a fost înviat, mai-marii preoţilor în loc să recunoască în faptul acesta puterea lui Isus, căutau să-l omoare şi pe Lazăr şi pe Domnul Isus. Domnul spunea iudeilor care pretindeau că se încred în Moise: „Dacă aţi crede pe Moise, M-aţi crede şi pe Mine, pentru că el a scris despre Mine" (Ioan 5.46). Şi nu există mîngîiere în lumea cealaltă, dacă mărturia Cuvîntului nu-si face lucrarea în constiinta omului în lumea aceasta. Atitudinea faţă de Dumnezeu şi faţă de Cuvîntul Său în viaţa aceasta nu poate fi schimbată dincolo de mormînt.

Vedem astfel cît de plină de învăţăminte este pilda aceasta. Cît de mare este schimbarea care are loc dintr-o viaţă înlesnită şi plină de lux pe acest pămînt, într-un chin veşnic — în timp ce cel sărac în viaţa aceasta poate intra în bucuria veşniciei! Unii spun că acesta este doar un fel de a vorbi. Şi dacă ar fi aşa, pentru ce este felul acesta de a vorbi? Pentru că va fi viaţă după moarte, atît pentru cel drept, cît şi pentru cel rău. Acolo soarta lor va fi pecetluită, şi pecetluită pentru veşnicie. În loc să critice şi să pună întrebări, oamenii mai bine ar ţine seama de înstiintări si s-ar încrede în harul lui Dumnezeu, atît de simplu vestit astăzi, şi atunci în mod sigur se vor găsi alături de cei care au crezut pe Moise şi pe proroci, pe Domnul Isus însuşi şi pe cei pe care El i-a trimis. Dar dacă întorc spatele unui astfel de har, chiar dacă este vestit de un om cu totul neînsemnat, să fie siguri că dacă stăruie în această neprimire, situaţia lor devine cu totul fără nădejde, căci ei n-ar crede chiar dacă ar învia cineva dintre cei morţi. Cînd Cuvîntul lui Dumnezeu este lepădat, nu mai există nădejde pentru veşnicie.