Pilda bogatului fără minte

Luca 12.16-21

Cele spuse înaintea acestei pilde şi ultimele ei cuvinte îi explică sensul. Cineva venise la Domnul Isus, cerîndu-I să spună fratelui său să împartă moştenirea cu el. Domnul nu avea nimic a face cu lucrul acesta, dar a atras atenţia ascultătorilor Săi împotriva iubirii de bani: „căci viaţa cuiva nu stă în belşugul avuţiei lui". Şi atunci El le-a spus pilda acestui om bogat fără minte, ale cărui gînduri nu treceau dincolo de bucuriile de acum. „Suflete, ai multe bunătăţi strînse pentru mulţi ani; odihneşte-te, mănîncă, bea şi înveseleşte-te." Dar chiar în noaptea aceea i s-a cerut sufletul şi el nu s-a mai putut bucura nici de bunurile pe care le strânsese, nici de realităţile de dincolo de această viată.

Omul acesta socotea că fericirea lui depindea de abundenţa bunurilor pe care le poseda; nu se gîndea deloc la un viitor dincolo de lumea aceasta, totul era în viaţa de acum. Nu se spune că făcea o folosire greşită a bogăţiilor pe care le avea, judecind omeneşte, nici că era imoral, însă faptele lui nu puteau trece dincolo de satisfacerea dorinţei de a-şi mări avuţia. Îşi dărîmă grînarele ca să-şi păstreze mai în siguranţă roadele pe care le avea. Singurul lui gînd era pentru viaţa aceasta, care i se părea că nu se va schimba. Era practica necredinţei saducheilor; Dumnezeu nu era deloc în gîndurile lui. Şi citim că „lăcomia de bani este idolatrie" (Coloseni 3.5), iar Domnul Isus ne spune în Matei 6.19: „Nu vă strîngeţi comori pe pămînt".

Domnul adaugă la lecţia aceasta o concluzie vrednică de toată atenţia: „Tot aşa este şi cu cel care îşi adună comori pentru el şi nu se îmbogăţeşte faţă de Dumnezeu." Omul acesta bogat îşi avea eul ca obiect; el spunea: bunurile „mele", roadele „mele" şi nu se gîndea deloc că nu era decît un administrator pentru Dumnezeu şi era influenţat numai de ceea ce un om natural poate numi înţelepciune şi prudenţă. El dobîndise o independenţă care îi plăcea, confortabilă, şi acum urma să se bucure de ea. Însă Dumnezeu îl numeşte „nebun" şi îi spune „în noaptea aceasta", ca răspuns la acei „mulţi ani" despre care vorbea el. Vedem astfel că pot fi două obiecte înaintea sufletelor oamenilor: eul sau Dumnezeu. Cei care sînt în împărăţie spun că Îl au pe Dumnezeu înaintea lor; atunci, ei nu mai au eul ca obiect al lor.

Domnul continuă pilda cu îndemnul de a privi la păsările cerului, de a ne uita la crini; Dumnezeu hrăneşte pe unii şi îngrijeşte de alţii. El ştie că noi avem nevoie de astfel de lucruri. Noi trebuie mai întîi să căutăm împărăţia lui Dumnezeu şi toate aceste lucruri ni se vor da pe deasupra. Şi apoi El merge mai departe şi spune: „Vindeţi tot ce aveţi şi daţi milostenie. Faceţi-vă rost de pungi care nu se învechesc, o comoară nesecată în ceruri, unde nu se apropie hoţul şi unde nu roade molia; căci unde este comoara voastră, acolo va fi şi inima voastră" (Luca 12.33-34).

Dorinţa de a avea, de o dobîndi, de a stăpîni este imul din principiile care formează viaţa lumii fără Dumnezeu. Viaţa şi binele pe care le învăţa Domnul Isus erau în contradicţie cu aceste pofte omeneşti. El S-a făcut sărac, încît nu avea unde să-Şi plece capul. Cînd avea nevoie de un dinar ca să spună ce este scris pe el, cere să I se arate unul. Dar cît de darnic era El! El avea la dispoziţie toate resursele din univers, El putea să hrănească mulţimile cu puţine pîini şi putea să transforme apa în vin, putea să scoată o monedă din mare. În viata de toate zilele a Domnului Isus era o contradicţie totală cu ce are pe suflet această lume avară.

Ce lecţie necesară pentru noi toţi! Chiar mărturisind că nu avem comoara aici, inimile noastre înşelătoare ne pot conduce în aşa fel încît să fim prea mult ocupaţi în primul rînd cu binecuvântările noastre pămînteşti, cu confortul nostru, cu înlesnirea pe care o putem căpăta, şi nu cu a deveni „bogaţi faţă de Dumnezeu".