Pilda administratorului necredincios

Luca 16.1-13

Dintre toate pildele, îndeosebi aceasta a fost socotită mai dificilă în interpretare, din cauza aparentei laude a unei purtări necinstite. Dar sperăm că o cercetare cu grijă a amănuntelor ei ne va face să înlăturăm în mare măsură dificultatea şi ne va ajuta să ajungem la gîndul pe care ea vrea să-l exprime.

În general, omul este un administrator al lui Dumnezeu, iar într-un sens mai restrîns Israel a fost administratorul lui Dumnezeu, deoarece lui i s-au dat Legea, făgăduinţele, legămintele, închinarea etc. Dar Israel a risipit bunurile care i s-au dat şi a coborît la nivelul celorlalte naţiuni. Şi omul privit ca administrator s-a dovedit în întregime necredincios. El îşi foloseşte mintea, talentele, energia, relaţiile (toate primite prin bunăvoinţa lui Dumnezeu), nu pentru a-L slăvi pe Dumnezeu, ci pentru păcat. Toată viaţa omului este întinată de păcat. în situaţia aceasta, omul îşi zice: „Să sap nu pot; să cerşesc mi-e ruşine"; nu vrea să ia locul unui pierdut, incapabil, păcătos, în totul dependent de Dumnezeu. Şi atunci administratorul sacrifică prezentul în vederea viitorului. Cu bunurile stăpînului, el se poartă foarte darnic faţă de datornici, reduce datoria celor cu care vroia să se împrietenească pentru viitor.

Comportarea lui necinstită nu este privită cu uşurinţă; el este numit un administrator nedrept. Şi nu necinstea, ci prudenţa lui a fost apreciată de stăpîn. Trebuie notat că, în pildă, nu Domnul este cel care găseşte ceva bun în atitudinea administratorului nedrept, ci stăpînul — „un oarecare om bogat". El a recunoscut că administratorul a acţionat „cu înţelepciune" sau „prudent", căutînd să-şi facă prieteni pentru timpul cînd nu va mai fi în slujbă. Şi într-adevăr, învăţătura pildei este să sacrifici prezentul pentru asigurarea viitorului. În sensul acesta, „fiii veacului acestuia, faţă de generaţia lor, sînt mai înţelepţi decît fiii luminii".

Este o cursă pentru oameni să sacrifice viitorul pentru prezent. Viitorul trebuie să stăpînească şi acţiunile noastre prezente. Nu putem umbla drept ca ucenici ai Domnului Hristos, decît fiind conştienţi de ceea ce va fi: privind nu înapoi, ci înainte, Înţelepciunea administratorului era că privea la viitor. Să folosim şi noi toate, conştienţi că toate aparţin Domnului.

Este de observat că Domnul dă aici un nume deosebit de rău lucrurilor pe care omul le doreşte foarte mult: banii, proprietatea sînt numite „mamona nedreptăţii" (bogăţiile nedrepte). Apostolul Pavel socotea tot ce are preţ înaintea oamenilor, chiar şi lucrurile religioase, ca pe un gunoi. Cine ar putea spune că a lepăda gunoiul ar fi un mare sacrificiu? În cazul apostolului era o înţelepciune cerească, al cărei izvor era dragostea lui pentru Hristos, Cel care l-a iubit mai întîi pe el.

Dar se poate ca lucrurile care ţin în sclavie pe oameni să fie schimbate, cîştigînd bogăţii pentru cer. Domnul explică pilda aceasta, spunînd: „Faceţi- vă prieteni cu ajutorul bogăţiilor nedrepte (mamonei nedreptăţii), pentru ca atunci cînd veţi termina cu toate, să fiţi primiţi în corturile veşnice". O altă dificultate ni se prezintă cu privire la aceşti „ei" (prieteni) despre care se spune aici. Dar s-a observat de mulţi ca un obicei al evanghelistului Luca de a folosi unele cuvinte sau expresii în felul acesta, în care sensul este pasiv sau impersonal. Numai Dumnezeu primeşte în ceruri, nimeni nu are dreptul să primească acolo. Este acelaşi fel de a prezenta lucrurile cînd ni se spune: „strîngeţi-vă comori în cer" sau „cel care dă săracului împrumută pe Dumnezeu" etc. Unii interpretează „să vă primească" în sensul de întîmpinare, ilustrînd în corturile veşnice o stare conştientă a celor credinciosi. Apoi urmează precizarea că cine este credincios sau necredincios în lucrurile mici, va fi tot aşa si în lucrurile mari. Lucrurile mici pun deseori la probă situaţia noastră reală. Si „dacă n-aţi fost credincioşi în bogăţiile nedrepte, cine vă va încredinţa adevăratele bogăţii?" Adică cine va încredinţa unui creştin o misiune spirituală, cînd el nu a fost credincios în lucrurile materiale? Astfel, supraveghetorul „trebuie să aibă o bună mărturie din partea celor de afară" (1 Timotei 3.7).

„Şi dacă n-aţi fost credincioşi în ce este al altuia, cine vă va da ce este al vostru?" Fiind credincioşi, se presupune că n-am avea posesiuni pămînteşti (ci numai le-am menţine ca nişte administratori) şi de aceea bunurile acestea sînt numite „bunurile altuia". Si dacă nu sîntem credincioşi în lucrurile acestea temporare, nu putem înţelege nici lucrurile cereşti, care ne aparţin. Toată viaţa creştină în sensul Scripturii este, aici pe pămînt, o lucrare pentru un Altul, adică pentru Hristos. Creştinul trebuie să privească timpul, banii, abilităţile, proprietatea ca bunuri ale Stăpînului său şi datoria lui este să slujească Stăpînului cu credincioşie. De fapt ar trebui să fie uşor să fii generos cu bunurile altuia. Socoteşte bunurile tale ca fiind ale lui Hristos şi atunci vei primi lumina de a le administra în mod înţelept. Şi este de observat că cine urmăreşte să fie bogat nu poate sluji lui Hristos.

Pilda este rezumată prin imposibilitatea de a sluji si lui Dumnezeu si lui Mamona. De aceea să folosim ce avem, nu căutînd avantaje de moment în lumea aceasta, ci adunînd comori în ceruri, unde nu le mănîncă molia şi nu le roade rugina.

Se vede de asemenea că pilda aceasta nu este adresată celor necredincioşi, ci ea a fost adresată ucenicilor, fiind o chemare la credincioşie şi devotament — urmind într-adevăr exemplul Aceluia care S-a golit de Sine însuşi şi a devenit sărac, pentru ca prin sărăcia Lui, noi să fim îmbogăţiţi. Ce semănăm, aceea vom şi secera (2 Corinteni 9.6) şi s-ar putea ca unii dintre noi să nu avem aici măsura de binecuvântări cereşti care ar fi în mod natural partea noastră, pentru că nu am fi buni administratori în lucrurile pămînteşti. Nu avem „ce este al nostru" pentru că nu folosim cum ar vrea Dumnezeu lucrurile încredinţate în grija noastră ca administratori. Domnul să ne facă să-I fim mai credincioşi, cheltuind şi cheltuindu-ne pe noi înşine pentru El.