Pe urmele paşilor Săi

„...Hristos a suferit pentru voi, lăsându-vă un model, ca să călcaţi pe urmele Lui: El, care n-a făcut păcat, nici nu s-a găsit viclenie în gura Lui; care, fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa, ci Se încredinţa pe Sine Celui care judecă drept“ (1 Petru 2. 21-23).

Persoana şi lucrarea Domnului Isus sunt conţinutul măreţ al descoperirii lui Dumnezeu faţă de oameni. Peste tot în Biblie Îl găsim pe El şi slăvile Sale. În versetele de mai sus ne este prezentat ca Cel care a suferit în viaţă şi astfel ne-a lăsat un exemplu pe care îl putem imita. Aici nu e vorba de suferinţele Sale ispăşitoare, pentru că în acestea nu-L poate nimeni urma pe Domnul. În ceea ce a suferit la cruce sub mâna lui Dumnezeu, când „sabia lui Dumnezeu s-a trezit împotriva Lui“, El este unic şi neimitabil. Petru vorbeşte despre aceasta în următorul verset: „care a purtat El Însuşi păcatele noastre în trupul Său pe lemn“.

Dar Domnul nu a suferit numai în orele întunericului la cruce, ci întreaga Sa viaţă a fost plină de suferinţe nesfârşite. Cât de mult l-au durut ura şi duşmănia oamenilor, cât de mult a simţit respingerea rece care i s-a arătat Celui care „umbla din loc în loc făcând bine şi vindecând pe toţi cei asupriţi de diavolul“ (Faptele Apostolilor 10.38)! El a vindecat bolnavii, i-a îmbrăcat pe cei goi, i-a hrănit pe cei flămânzi, a iertat păcate şi a înviat din morţi.

Totuşi răspunsul oamenilor a fost răutate şi duşmănie. „M-au înconjurat cu cuvinte de ură şi luptă împotriva mea fără temei. Pentru dragostea mea, ei mi-au fost adversari... mi-au întors rău pentru bine şi ură pentru dragostea mea“ (Psalm 109.3-5). Când a vindecat un bolnav într-o zi de sabat, oamenii au ţinut sfat cum L-ar putea omorî (Marcu 3.6). Au mers atât de departe, încât au spus că alungă demonii prin căpetenia demonilor şi că este un „om mâncăcios şi băutor de vin“ (Matei 9.34; 11.19).

Dar toate aceste suferinţe, care L-au lovit adânc pe Domnul în timpul căii Sale pe acest pământ, le-a suportat într-un mod vrednic de admiraţie. Cum a reacţionat în prezenţa răului, a urii, a împotrivirii din partea păcătoşilor, care i-au călcat în picioare dragostea? Le-a răsplătit răul cu rău? O, nu! Ce mult ne mişcă inimile răbdarea şi harul Său, când Îl privim în îndelunga Sa răbdare! În faţa a ceea ce a suferit, El a putut spune: „dar eu mă rog“ (Psalm 109.4). Dependenţa Sa de Dumnezeu şi Tatăl Său nu a putut fi tulburată de provocarea oamenilor. Tocmai atunci când lepădarea Domnului prin poporul Său a fost sigilată, a rostit cuvintele: „Da, Tată, pentru că aşa a fost plăcut înaintea Ta“ (Matei 11.26).

Ce Domn vrednic de adorare! Toate aceste suferinţe le-a suportat „pentru noi“. El a purtat şi a suportat la cruce pentru noi nu numai durerile ispăşitoare, ci Petru vorbeşte şi despre suferinţele Sale în timpul vieţii: „Hristos a suferit pentru voi“. Domnul a văzut şi a suportat pe acest pământ timp de 33 de ani suferinţe fără număr. El a făcut aceasta pentru tine şi pentru mine. Ce Domn şi Mântuitor! El a făcut acest lucru pentru a ne lăsa un exemplu, ca noi să călcăm pe urmele paşilor Săi. Şi noi mergem prin această lume pe o cale pe care avem de-a face cu oameni care iubesc mai mult întunericul decât lumina şi care ne urăsc dacă mărturisim despre lumină. Dar cum reacţionăm când suntem atacaţi de ei? Dăm un răspuns firesc sau realizăm ceea ce a spus Domnul: „Învăţaţi de la Mine, pentru că Eu sunt blând şi smerit cu inima“ (Matei 11.29)?

Petru ne îndeamnă să călcăm pe aceste urme. La începutul vieţii sale cu Domnul, el a avut dorinţa de a-L urma (Luca 5.11) şi a primit mai târziu o însărcinare personală în acest sens de la Domnul (Ioan 21.22). Petru ne transmite acum nouă această însărcinare îndemnându-ne să călcăm pe urmele Domnului.

„Urmele“ Sale nu pot niciodată să înlocuiască crucea. Cel necredincios trebuie să se refugieze la lucrarea săvârşită pe cruce. Dar cel care a făcut aceasta, trebuie să calce acum pe urmele marelui nostru exemplu. El a suferit; şi noi avem de suferit, dacă Îl urmăm. Fără îndoială, suferinţele noastre sunt mici în comparaţie cu ale Sale şi totuşi, Domnul ni se prezintă ca exemplu.

De multe ori trebuie să suferim pentru că am făcut ceva greşit. Domnului nu i s-a întâmplat aşa ceva niciodată. El a suferit din cauza dreptăţii, dar niciodată ca urmare a propriului păcat. El a făcut unele lucruri în care nu-L putem urma. El este Dumnezeul veşnic şi ca atare a redat, de exemplu, morţilor viaţa. Aceasta nu o putem face. Dar Petru ne arată aici patru lucruri în care fiecare credincios, fie în vârstă, fie tânăr, Îl poate urma pe Domnul:

1. El n-a făcut păcat

2. În gura Lui nu s-a găsit viclenie

3. Fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa

4. S-a încredinţat Celui care judecă drept

1. El n-a făcut păcat

Domnul Isus a fost „Sfântul“ care a fost născut (Luca 1.35) şi niciodată nu s-a găsit nici o urmă de păcat în El. El n-a cunoscut păcat (2 Corin-teni 5.21) şi a putut spune iudeilor: „Cine dintre voi Mă dovedeşte de păcat?“ (Ioan 8.46). Referitor la diavolul citim: „Pentru că vine stăpânitorul lumii şi el nu are nimic în Mine“ (Ioan 14.30). Nu, în El nu a fost nici măcar un punct de contact pentru păcat! El a fost desigur „ispitit în toate“, dar „în afară de păcat“. El stă înaintea noastră curat, sfânt şi fără prihană.

Ştim cu toţii că greşim deseori şi ne-am înşela singuri dacă nu am recunoaşte acest lucru (1 Ioan 1.8). Totuşi Dumnezeu ne dă ca exemplu viaţa fără păcat a Domnului Isus. Nu poate exista un alt etalon. Dumnezeu doreşte de la copiii Săi ca „să nu păcătuiască“ (1 Ioan 2.1). Deseori este mai uşor să faci ceva bine în împrejurări favorabile decât să nu păcătuieşti în împrejurări nefavorabile. La Domnul găsim ambele cazuri. El a umblat făcând binele şi în toate împrejurările a rămas fără păcat. Chiar dacă împrejurările au fost negative, chiar dacă a fost batjocorit, dispreţuit, atacat, El nu a făcut nici un păcat.

Cineva a spus: „Principiul păcatului este independenţa de Dumnezeu“. Domnul a rămas în toate în dependenţă deplină de Dumnezeul Său. El venise să facă voia lui Dumnezeu şi să împlinească lucrarea Lui şi în acest sens nimic nu L-a putut împiedica. Cât de uşor ne lăsăm conduşi de împrejurări şi devenim independenţi! În acest caz, diavolul găseşte repede un punct de contact pentru a ne seduce la păcat. Deseori pot să fie lucruri aparent inofensive, dar, dacă părăsim dependenţa, ne pot conduce să păcătuim. De aceea să ne gândim la cuvintele Domnului: „Învăţaţi de la Mine!“

2. În gura Lui nu S-a găsit viclenie

Viclenia este contrariul sincerităţii. Cât de sincer a fost Domnul în totul! El nu i-a înşelat pe oameni pentru a-şi câştiga favoarea lor. Niciodată nu a fost nimic în cuvintele Sale care să nu lase să se recunoască limpede ce gândea şi ce dorea să spună. El a rostit cuvinte de har, dar şi cuvinte ale adevărului, iar acestea nu au fost întotdeauna plăcute ascultătorilor. Când iudeii au încercat să-L prindă cu cuvintele Sale, au recunoscut că nu este posibil (Luca 20.26). În totul, Domnul Isus a fost „ceea ce vă şi spun“ (Ioan 8.25).

Cu totul altfel suntem noi, oamenii! De câte ori nu se găseşte viclenie în gura noastră! Spunem altceva decât gândim de fapt. Probabil, rostim cuvinte frumoase pentru a ne crea un avantaj sau pentru a ne pune într-o lumină favorabilă faţă de alţii. Anania şi Safira ne sunt daţi ca un exemplu de avertizare. Ei au încercat să prezinte în exterior altceva decât ce era într-adevăr în interiorul lor, iar Domnul a răspuns cu o judecată înfricoşătoare (Faptele Apostolilor 5.1-11).

Cât de uşor putem chiar şi să încercăm să le punem altora o cursă prin cuvintele noastre, aşa cum ucenicii fariseilor i-au pus Domnului Isus întrebarea aparent naivă: „Se cuvine să dăm tribut Cezarului, sau nu?“ (Matei 22.17). Domnul a recunoscut imediat că voiau să-L ispitească prin această întrebare. De câte ori ne asemănăm cu aceşti oameni şi nu cu Domnul, „în gura căruia nu s-a găsit viclenie“! Cât de necesar este să călcăm şi în acest sens pe urmele Sale!

3. Fiind insultat, nu răspundea cu insultă; suferind, nu ameninţa

Pentru cuvântul „a insulta“ putem folosi şi cuvântul „a batjocori“ sau „a dispreţui“. Cât de mult a fost insultat Domnul, ce dispreţ i s-a adus! El spune: „Ocara mi-a frânt inima“ (Psalm 69.20). Dar care a fost răspunsul Lui la acestea? A întors batjocura când a fost dispreţuit, scuipat, bătut, când i s-a pus cununa de spini, când L-au crucificat şi au râs de El? Le-a atras atenţia, i-a ameninţat că în curând va fi Judecătorul lor? Nimic din toate acestea! Cât de mişcătoare sunt cuvintele Sale: „Tată, iartă-i, că nu ştiu ce fac!“ Când au adus martori mincinoşi, El a tăcut, când L-au acuzat, nu a răspuns (Matei 26.63; 27.12). Chiar dacă L-au provocat aşa de mult, El nu i-a insultat şi nu i-a ameninţat.

Cât de neînsemnate sunt suferinţele noastre şi totuşi cât de repede „ne ieşim din pene“! Cât de repede insultăm şi ameninţăm când suntem atacaţi într-un fel oarecare de oameni! Ca şi creştini, suntem îndemnaţi să „mustrăm“ sau să îndreptăm în anumite situaţii, dar niciodată să insultăm sau să ameninţăm. Când iudeii L-au prins pe Domnul, Petru a crezut că trebuie să răsplătească cu aceeaşi monedă: a scos sabia şi a tăiat urechea dreaptă a slujitorului marelui preot. Fără îndoială, el a avut intenţii bune; dar ce răspuns i-a dat Domnul? „Paharul pe care Mi l-a dat Tatăl, să nu-l beau?“ (Ioan 18.11). El a primit totul din mâna Tatălui; şi în această privinţă ne este un exemplu pe care Îl putem urma şi imita.

4. El S-a încredinţat Celui care judecă drept

Domnul Isus a ştiut că are de-a face cu Dumnezeu. În toate, ochii Lui au fost îndreptaţi spre El, aşa încât a putut primi totul din mâna Lui şi a găsit în aceasta „mâncarea Sa“. El nu a încercat să Se îndreptăţească sau să Se apere, ci a tăcut şi a lăsat totul în seama Dumnezeului Său.

Când Iov a trebuit să sufere mari dureri şi soţia lui i-a spus să-L blesteme pe Dumnezeu, el a răspuns: „Ce? Am primit de la Dumnezeu binele şi să nu primim răul?“ (Iov 2.10). Încrederea lui a fost îndreptată spre Dumnezeu şi a vrut să primească totul din mâna Sa.

De câte ori suntem înclinaţi să nu lăsăm lucrurile în seama lui Dumnezeu, ci căutăm să ne ajutăm şi să ne apărăm singuri! Mai ales când suntem probabil atacaţi pe nedrept, ne vine greu să aşteptăm. Dar îndemnul lui Dumnezeu e valabil şi pentru noi: „Este bine ca omul să aştepte, şi aceasta în tăcere, mântuirea Domnului“ (Plângerile lui Ieremia 3.26). Pavel i-a îndemnat pe romani: „Nu vă răzbunaţi singuri, preaiubiţilor, ... pentru că este scris: «A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti», spune Domnul ... Nu fi învins de rău, ci învinge răul prin bine“ (Romani 12.19-21). Să Îl luăm pe Domnul ca model! El a spus: „Dar Tu eşti Cel care m-ai scos din pântece; Tu mi-ai dat încredere la sânii mamei mele. Din pântece ţi-am fost dat ţie; din pântecele mamei mele, Tu eşti Dumnezeul meu.“

Domnul a suferit „pentru noi“, ca să ne lase un exemplu. Noi nu urmăm un oarecare lucru, ci o Persoană. Îl urmăm pe Acela care „ne-a iubit şi S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi“ (Efeseni 5.2). El a mers înaintea noastră, iar noi putem să-L urmăm, adică să mergem foarte aproape de El, în spatele Său. Numai dacă El este zilnic conţinutul inimilor şi al afecţiunilor noastre, putem să-i urmăm exemplul. Suntem îndemnaţi să privim la Acela care a suferit o împotrivire aşa de mare faţă de Sine din partea păcătoşilor. Dacă facem aceasta, se va găsi şi în viaţa noastră ceva din ceea ce era în viaţa Domnului Isus, spre bucuria şi proslăvirea deplină a Tatălui. Dorinţa lui Dumnezeu şi ţelul acţiunii Duhului Sfânt sunt ca Domnul Isus să ia chip în noi şi să iasă la iveală prin faptul că nu păcătuim, nu se găseşte viclenie în gura noastră, nu insultăm şi nu ameninţăm, ci lăsăm totul în seama lui Dumnezeu.

Ne putem lăsa folosiţi în slujba pentru Dumnezeu, dar această slujbă poate fi roditoare numai când Îl urmăm pe Cel care „a purtat El Însuşi păcatele noastre în trupul Său pe lemn“. El este vrednic şi merită să-i răspundem dragostei Sale mari călcând pe urmele Lui.