Patru caracteristici ale unei fapte bune

În Tit 2.13 citim: „aşteptând fericita noastră nădejde şi arătarea slavei marelui nostru Dumnezeu şi Mântuitor Isus Hristos, care S-a dat pe Sine Însuşi pentru noi, ca să ne răscumpere din orice fărădelege şi să-Şi curăţească un popor pentru Sine, plin de râvnă pentru fapte bune“. Cu această intenţie ne-a mântuit Domnul Isus.

Dacă cercetăm puţin mai îndeaproape în Cuvânt ce sunt de fapt aceste fapte bune, despre care mulţi prieteni creştini au idei greşite, atunci aflăm că aceste fapte bune au anumite caracteristici.

O primă caracteristică o găsim în Efeseni: „Pentru că suntem lucrarea Sa, creaţi în Hristos Isus pentru faptele bune, pe care Dumnezeu le-a pregătit dinainte, ca să umblăm în ele“ (Efeseni 2.10). Faptele bune au fost deci pregătite mai dinainte de Dumnezeu; noi nu le putem pregăti; şi tocmai în această privinţă mulţi copii ai lui Dumnezeu au idei greşite. Gândesc că ei înşişi trebuie să-şi caute faptele bune. Dumnezeu nu denumeşte niciodată faptele pe care le-am ales noi înşine ca fapte bune. Ele trebuie să fie pregătite de Însuşi Dumnezeu.

În Faptele Apostolilor 4.9-10 avem o a doua caracteristică a unei fapte bune: ea se face în Numele lui Isus Hristos. Dacă se face în numele nostru sau în numele altuia, atunci nu mai este o faptă bună. Atunci nu mai este un produs al pământului bun, în care Dumnezeu a semănat sămânţa Sa.

A treia caracteristică a unei fapte bune este scrisă în Marcu 14.6: „Ea a făcut o lucrare bună faţă de Mine“, a spus Domnul Isus despre Maria.

O faptă bună este deci pregătită de Dumnezeu, se face în Numele lui Hristos şi pentru El.

În sfârşit, 1 Tesaloniceni 1.3 ne arată că o faptă bună este o faptă a credinţei. Nu lipseşte această caracteristică adesea în faptele noastre? Astfel de fapte nu sunt bune la nimic în ochii lui Dumnezeu. Întrebarea nu este dacă aceste fapte au o valoare în ele însele, ci dacă Dumnezeu le consideră valoroase. Ne gândim îndeajuns la aceasta? Când începem ziua, în general nu ştim încă ce fapte bune ne-a pregătit Dumnezeu; dar să-L rugăm: „Doamne, ce fapte mi-ai pregătit Tu astăzi? O, fă ca să le recunosc şi să umblu în ele!“ Noi trebuie să fim gata să umblăm în faptele bune, pe care le-a pregătit Dumnezeu pentru noi. Putem fi siguri pe de o parte că El nu ne dă mai multe fapte de făcut decât suntem capabili să facem, iar pe de altă parte El ne va da în acelaşi timp toate mijloacele necesare ca să facem aceste fapte: putere, timp, mijloace financiare etc. Să-L lăsăm pe El să hotărască ce fel de fapte şi câte să fie, iar noi să privim la El, pentru ca să umblăm în ele şi astfel să-i slujim.

Ceea ce deseori ne împiedică în a umbla în aceste fapte este faptul că nu-L avem înaintea ochilor pe Domnul. Când Dumnezeu vorbeşte de rodnicie, nu este vorba de utilitatea pe care o pot avea aceste lucruri în ochii oamenilor. Nardul preţios al Mariei nu a avut în ochii ucenicilor nici o valoare, dacă nu a fost vândut şi banii pentru acesta daţi săracilor. Aşa stau lucrurile în lumea creştină, dar la Dumnezeu este altfel. El ne-a pregătit într-un mod deosebit pentru a aduce roadă pentru El.

* * *

„Dimineaţa seamănă-ţi sămânţa şi seara nu lăsa să ţi se odihnească mâna...“ (Eclesiastul 11.6)

Seamănă dimineaţa când inima ţi-e uşoară şi perspectivele sunt îmbietoare. Seamănă seara când piciorul este obosit şi cerul acoperit de nori. Seamănă în dimineaţa tinereţii când zelul primei iubiri arde în flă-cări, seamănă în seara bătrâneţei când ziua aproape a trecut. Dacă inima este binevoitoare, niciodată nu este prea devreme sau prea târziu să faci ceva pentru Domnul. Şi „la timpul potrivit vom secera, dacă nu vom cădea de oboseală“.