6. El paşte oile

　　Aici am ajuns la o activitate de bază a Păstorului. Este ceva caracteristic pentru un păstor să-şi pască turma. De cinci ori se vorbeşte în versetele 13-17 că păstorul paşte oile. În contrast cu aceasta se spune de două ori despre păstorii falşi că se pasc pe ei înşişi (versetele 2, 8) şi de două ori se spune că ei nu pasc turma, respectiv nu pasc oile (versetele 3, 8). Duhul lui Dumnezeu ne prezintă atât calităţile bunului Păstor, cât şi lipsurile păstorilor falşi.Un păstor care paşte oile sale se îngrijeşte de hrană bună pentru oi. El le duce pe păşuni bune, ca să primească ce le trebuie. Tocmai acest lucru îl face Domnul Isus pentru noi. În Ioan 10, El Se prezintă în faţa ochilor noştri ca Păstorul cel bun şi spune despre Sine Însuşi: „Eu sunt uşa: Dacă va intra cineva prin Mine, va fi mântuit; şi va intra şi va ieşi şi va găsi păşune“ (versetul 9). El este Cel care îngrijeşte de nevoile noastre spirituale şi vrea să ne dea zilnic ce avem nevoie ca hrană pentru omul nostru lăuntric.Primirea hranei spirituale are două aspecte: Pe de o parte, Cuvântul lui Dumnezeu ne prezintă responsabilitatea personală. Trebuie să dorim laptele duhovnicesc şi curat al Cuvântului lui Dumnezeu (1 Petru 2.2). Dacă nu avem această dorinţă, vom duce lipsă în interiorul nostru şi vom slăbi. Pe de altă parte, Biblia ne arată că Păstorul este gata oricând să ne dea ceea ce avem nevoie. Dacă vom întreba ca mireasa din Cântarea Cântărilor: „Spune-mi, tu, pe care te iubeşte sufletul meu, unde-ţi paşti turma, unde o odihneşti la amiază?“, atunci El niciodată nu ne va dezamăgi (Cântarea Cântărilor 1.7).Cel puţin de patru ori se spune în Vechiul Testament despre poporul lui Dumnezeu că este „poporul păşunii Lui“ (Psalm 79.13; Psalm 95.7; Psalm 100.3; Ezechiel 34.31). Oare ceea ce a fost valabil în Vechiul Testament, să nu aibă valabilitate mai mare pentru noi? Cine este capabil să hrănească şi să păşuneze ca El? În Ezechiel 34 se spune în continuare despre El: „Voi ridica un singur păstor peste ele, şi el le va paşte – chiar pe robul Meu David“ (versetul 23). Acest verset indică, fără îndoială, spre Domnul Isus.

Păşunea Păstorului cel bun

　　În versetele 13 şi 14 din Ezechiel 34 găsim alte amănunte cu privire la păşunea Păstorului cel bun:1) Este o păşune pe munţi: Munţii ne duc cu gândul la un loc unde suntem deosebit de aproape de Domnul şi unde avem părtăşie cu El. Este un loc în care lăsăm la o parte împrejurările vieţii şi ne ocupăm numai cu Domnul. În astfel de ocazii putem să ne bucurăm în mod deosebit de hrana pe care o găsim pe această păşune. Câteodată însă este greu de urcat pe „munţi“. Dar merită!2) Este o păşune în văi: În contrast cu munţii, văile ne fac să ne gândim la împrejurările vieţii zilnice. Şi în aceste locuri, Păstorul are totdeauna un cuvânt, ca să ne întărească în interiorul nostru şi să ne învioreze. Tocmai în aceste „văi“ avem nevoie de o hrană bună şi de îngrijire din partea Păstorului nostru, ca să nu descurajăm.3) Este o păşune în toate părţile locuite ale ţării: Păşunea Păstorului nu este legată de un anumit loc, ci se găseşte în toate zonele locuite ale ţării. Poate putem face aici o aplicaţie la casele noastre. Păstorul vrea să ne pască şi să ne hrănească în familiile noastre. Aici se oferă multe prilejuri, pe care le putem folosi.4) Este o păşune bună: Nici nu ar putea fi altfel! Ceea ce dă Păstorul cel bun, poate fi calificat numai ca „bun“. Hrana Lui nu este niciodată dăunătoare, ci ea este întotdeauna spre bunăstarea noastră. Este tocmai acel lapte curat, o hrană pe care lumea aceasta nu o poate da.5) Este o păşune grasă: Hrana Păstorului este sănătoasă şi contribuie la creşterea noastră. Acesta este scopul Păstorului în viaţa fiecărui copil al lui Dumnezeu: El doreşte să ne maturizăm lăuntric, să creştem şi să facem progrese spirituale.

Chemarea Domnului adresată nouă

　　Ajungem acum la aplicaţia importantă pentru noi. Petru a primit o însărcinare exactă şi bine definită din partea Domnului, ca să pască mieluşeii şi oile Sale (Ioan 21.15, 17). Aici nu se vorbeşte despre turmă, ci intenţionat se face o diferenţiere între mieluşei şi oi (deşi împreună formează turma).Când vorbim despre mieluşei, ne gândim la cei tineri din turmă, deci la cei de curând întorşi la Dumnezeu sau la copiii noştri. În cazul oilor putem să ne gândim la cei care sunt deja de mai mult timp pe calea credinţei şi care ar trebui să fi atins o anumită maturitate duhovnicească. Ambele grupe trebuie să fie păşunate; aceasta înseamnă că ambele grupe au nevoie de hrană şi înviorare prin Cuvântul lui Dumnezeu. Păstorii turmei sunt îndemnaţi să le dea această hrană.Evanghelistul Matei relatează despre o mare mulţime de oameni, 5.000 de bărbaţi (fără femei şi copii), care au venit la Domnul Isus. Când s-a înserat şi oamenii au flămânzit, ucenicii i-au propus Domnului lor să lase mulţimea să plece. Răspunsul Domnului a fost scurt, dar include o lecţie importantă: „N-au nevoie să meargă; daţi-le voi să mănânce“ (Matei 14.16). Nu era aceasta o misiune deosebită pentru ucenici? Şi nu este o misiune tot aşa de mare şi pentru noi? El doreşte să te folosească pe tine şi pe mine, ca să dăm altora hrană duhovnicească.Dar imediat urmează a doua lecţie. Ucenicii mărturisesc: „N-avem aici decât cinci pâini şi doi peşti“ (versetul 17). Prin aceasta, ucenicii recunosc neputinţa lor de a sătura o astfel de mulţime. Dacă Domnul vrea să ne folosească să dăm hrană duhovnicească altora, atunci aceasta este posibil numai dacă vedem în noi şi din noi incapacitatea de a face aceasta.Urmează apoi a treia lecţie. Domnul a spus: „Aduceţi-le aici la Mine“ (versetul 18). Cunoaştem finalul. În mâna Domnului, puţinul adus de ucenici s-a înmulţit. Toţi s-au săturat şi au rămas şi resturi. Aşa va fi şi cu noi. Puţinul, pe care probabil îl avem, este suficient în mâna Păstorului cel mare, ca să dea tuturor cât au nevoie. Nu trebuie să ne bazăm pe ceea ce putem noi să facem, pe înţelepciunea noastră, pe aptitudinile noastre, ci să ne încredem în Domnul că va binecuvânta ce avem în mână.

Păşunarea în adunare

　　Fiind conştienţi de aceasta putem face o aplicaţie cu privire la strângerile noastre laolaltă ca Adunare, când noi, ca şi copii ai lui Dumnezeu, suntem adunaţi împreună să ascultăm Cuvântul lui Dumnezeu. Această temă este tratată, printre altele, în 1 Corinteni 14. Dacă citim acest capitol în contextul lui şi îl lăsăm să lucreze asupra noastră, atunci vom recunoaşte că intenţia deosebită a Duhului lui Dumnezeu este ca tot ce se spune în strângerile laolaltă să fie pentru zidire. „Zidirea“ este cuvântul cheie în acest capitol. Se recunoaşte uşor legătura strânsă cu tema noastră. Păşunarea şi zidirea merg împreună. Hrănirea (păşunarea) are ca ţintă creşterea lăuntrică şi progresul, şi tocmai aceasta este parafrazat prin „zidire“. Dumnezeu doreşte să dea în fiecare strângere laolaltă hrană spirituală turmei Sale, adică mieluşeilor şi oilor.Acest gând încarcă cu responsabilitate în primul rând pe fraţii, pe care Domnul îi foloseşte să împartă hrana. Este ceea ce se spune, hrană adevărată pentru cei care ascultă? Sunt ei zidiţi? Înţeleg ascultătorii ceea ce se spune? Înţelegea se referă la acustică, dar desigur în primul rând la conţinutul a ceea ce se spune. Apostolul Pavel spune clar în 1 Corinteni 14 că nu este de folos să spui ceva într-o strângere laolaltă, pe care ascultătorii nu-l înţeleg.Slujba de păstor nu înseamnă niciodată o zidire personală (căci atunci ne paştem pe noi), ci slujba de păstor este întotdeauna în folosul şi spre binele altora. „Astfel şi voi, deoarece sunteţi doritori de cele spirituale, căutaţi să le aveţi din belşug, pentru zidirea adunării“ (1 Corinteni 14.12). Dacă ne gândim la strângerile noastre laolaltă, trebuie să ne punem în mod autocritic întrebarea: corespundem acestei cerinţe înalte?Desigur, Dumnezeu a dat daruri diferite şi este bine aşa. Un frate are darul să vorbească mai mult tinerilor şi copiilor, un altul se preocupă probabil mai mult cu necesităţile fraţilor şi surorilor în vârstă. Unii explică Cuvântul, pe când alţii pun accent pe trăirea practică a Cuvântului.Totuşi, niciodată nu avem voie să uităm, că este vorba despre nevoile tuturor celor care sunt strânşi, şi nu numai a unui anumit grup. Aici este vorba despre copii, dar şi despre fraţii şi surorile în vârstă, surorile tot aşa ca şi fraţii. De aceea fratele care vorbeşte are nevoie, pe de o parte, de înţelepciune, dependenţă şi conştienţa deplină, că numai Domnul poate să împlinească toate nevoile. Pe de altă parte avem voie şi trebuie să folosim şi mintea noastră (1 Corinteni 14.19, 20).Păşunarea mieluşeilor şi a oilor nu se limitează la strângerile noastre laolaltă. Desigur, este ceva cu totul deosebit să ne „strângem ca Adunare“, căci atunci Îl avem în mijloc pe Domnul, după promisiunea Sa, şi fără îndoială de această promisiune este legată o mare binecuvântare. Noi toţi - tineri şi vârstnici - să preţuim aceste strângeri şi să nu lipsim fără motive întemeiate, atunci când Domnul vrea să ne strângă în jurul Său.Totuşi, sunt şi alte prilejuri de a păşuna mieluşeii şi oile Domnului. Acest lucru este valabil în mod deosebit pentru cei ce sunt tineri în credinţă. Ei au nevoie de atenţie deosebită şi de ajutor. Aceste cerinţe le putem satisface în primul rând prin discuţii personale, apoi prin ora de copii, ora de tineret, tabere biblice sau în anumite cazuri şi prin studiu biblic în cadrul familiei. Aici există posibilitatea să se ofere hrană corespunzătoare fiecărei grupe. Important este în primul rând, ca în cadrul discuţiilor Cuvântul lui Dumnezeu să ocupe locul central. În al doilea rând, astfel de strângeri nu trebuie niciodată să concureze strângerile laolaltă ca adunare. În al treilea rând, fraţii care fac astfel de lucrări să aibă încrederea fraţilor şi a surorilor adunării locale.

Păşunarea în familie

　　Una dintre cele mai importante câmpuri de activitate, unde păşunăm în mod deosebit mieluşeii, este familia. Este bine dacă luăm cu noi pe cei mici în strângerile laolaltă (chiar dacă nu înţeleg nimic sau numai puţin, dar ei se află împreună cu noi în prezenţa Domnului Isus). Este bine şi util, dacă frecventează şcoala duminicală sau ora de tineret.Dar toate aceste activităţi nu micşorează responsabilitatea părinţilor, ca ei să se intereseze personal de binele spiritual al copiilor. Păşunarea celor mici din turmă este şi rămâne în primul rând lucrarea tatălui şi a mamei (dar şi bunicii şi bunicile au un câmp bun şi larg de lucru în această privinţă). Din cauza importanţei acestui punct în zilele noastre, doresc să zăbovesc mai mult asupra lui.Când copiii noştri sunt pe calea cea bună, fără îndoială, este numai harul lui Dumnezeu; dar aceasta nu reduce cu nimic responsabilitatea noastră ca părinţi. Când este vorba despre hrănirea spirituală a copiilor noştri, atunci noi părinţii suntem răspunzători. Copiii au nevoie de o învăţătură specială, pe care numai părinţii o pot da.În unele case, părinţii se mărginesc să ofere copiilor casete audio, CD-uri care conţin povestiri şi texte biblice. Se poate ca părerile cu privire la folosirea acestor mijloace să fie diferite, dar un lucru este clar: dacă păşunarea copiilor se limitează la o astfel de hrană, atunci este prea puţin. Ne-am putea imagina, că Păstorul nostru divin ne-ar învăţa în felul acesta? Nu, Dumnezeu ne-a dat nouă părinţilor o însărcinare cu privire la copiii noştri şi de această însărcinare trebuie să ne achităm cu hotărâre, dar şi cu bucurie.Premisa pentru o păşunare eficientă este, ca noi înşine să ne lăsăm păşunaţi de Păstorul nostru divin şi ca rezultatele să fi vizibile în viaţa noastră. Numai dacă noi înşine avem o afecţiune mare pentru Domnul nostru, vom putea să-L facem preţios copiilor noştri.Cum vrem noi să-L facem pe Domnul măreţ în faţa copiilor noştri, dacă El nu este măreţ în ochii noştri? Cum vrem să le explicăm copiilor noştri Cuvântul lui Dumnezeu, când noi nu-l cunoaştem? Şi ce va fi, când copiii noştri vor constata că Cuvântul lui Dumnezeu nu are niciun loc în inimile noastre şi noi nu ascultăm de el?Copiii sunt nişte observatori foarte atenţi şi vor constata repede dacă Cuvântul lui Dumnezeu este numai pe buzele noastre şi nu este şi în inimă. De aceea exemplul personal este extraordinar de important şi este premisa pentru păşunarea corectă.Deci, cum arată concret păşunarea? Ea constă în prezentarea Cuvântului lui Dumnezeu în aşa fel, încât copiii să-l poată primi şi înţelege, ca apoi acesta să poată lucra în viaţa lor. Aşa cum hrănirea zilnică a unui copil are ca urmare, în cazul normal, dezvoltarea trupească, tot aşa să fie şi pe tărâm duhovnicesc.Păşunarea este deci mai mult decât practicile de rutină, ca de exemplu citirea din Biblie sau a unei foi de calendar creştin după servirea mesei; acesta este un obicei bun. Dar este important, ca părinţii să se străduiască să le prezinte copiilor cele citite în aşa fel, încât ei să le înţeleagă. Domnul să-i ajute pe toţi părinţii şi să le dea înţelepciunea necesară pentru lucrarea cu copiii! Să ne ajute Domnul să le mijlocim copiilor înţelegere şi respect, şi înainte de toate plăcere de Cuvântul lui Dumnezeu. Copiii au multe întrebări şi de aceea este bine dacă în discuţiile cu ei le oferim răspunsuri pe înţelesul lor.Mesajul Bibliei trebuie prezentat în aşa fel, ca el să fie interesant şi atrăgător pentru copii. În privinţa aceasta trebuie să se ţină seama neapărat de vârsta copiilor. Copiilor mici nu le citim Epistola către Efeseni (sau alte texte greu de înţeles), ci le povestim istorisiri din Biblie într-un limbaj uşor accesibil pentru ei. Copiilor mai mari putem să le facem treptat cunoscute adevărurile fundamentale ale Bibliei. La bază trebuie să rămână întotdeauna textul Bibliei. Adesea nu ajunge numai simpla citire; trebuie să o completăm cu explicaţiile necesare şi probabil să facem mai clar prin exemple din viaţa practică.Totdeauna este decisiv să dăm hrană, care poate fi digerată. Când Domnul Isus a înviat pe fiica mai-marelui sinagogii, a însărcinat pe părinţii ei să-i dea de mâncare (Marcu 5.43). O însărcinare simplă, o însărcinare importantă şi măreaţă, dar totodată o însărcinare pe care o putem îndeplini numai cu ajutorul Domnului.

Ogorul lui Boaz

　　Păşunarea turmei lui Dumnezeu înseamnă deci că noi, în dependenţă de călăuzirea Duhului Sfânt, dăm mai departe ce noi înşine am primit de la Domnul nostru. Un exemplu frumos în acest sens avem în istoria lui Rut. Rut a mers să caute hrană pentru ea. În capitolul 2 o vedem pe ogorul care aparţinea lui Boaz. Acolo erau secerătorii, era slujitorul, pus peste secerători, şi desigur era Boaz.În Boaz putem vedea o imagine a Domnului Isus, în slujitorul subordonat vedem o imagine a Duhului Sfânt şi în secerători o imagine a celor pe care Dumnezeu vrea să-i folosească astăzi, pentru a împărţi hrana duhovnicească. Toţi trei au lucrat împreună în armonie şi rezultatul a fost spre folosul lui Rut.Boaz i-a spus: „Nu te duce să culegi spice în alt ogor ... Ochii tăi să fie pe ogorul care se seceră“ (Rut 2.8-9). La fel este şi astăzi. Ogorul lui Boaz este bogat şi ajunge pentru toţi. Dar întrebarea care ni se pune este: Suntem noi astfel de „secerători“, care sub călăuzirea Duhului Sfânt împărţim ce Domnul ne-a pus în mână?