5. El aduce oile în ţara lor

　　Oile au o ţară care le aparţine. Acolo vrea Păstorul să le aducă (versetul 13). Pentru poporul Israel ţara era Canaan, ţara promisă. Această ţară a fost promisă lui Avraam ca o moştenire pentru urmaşii lui, şi Dumnezeu face mereu referire la ea, că este o ţară binecuvântată pentru ei. În mod deosebit cartea Deuteronom ne descrie în multe locuri în culori vii, privilegiile şi binecuvântarea acestei ţări bune.Iosua a fost cel favorizat, ca să ducă poporul în moştenirea lui. Prin vina lor proprie, copiii lui Israel au pierdut mereu binecuvântarea ţării. De aceea profeţia lui Ezechiel - în însemnătatea ei cu privire la Israel - nu s-a împlinit până astăzi, chiar dacă primele semne ale împlinirii se văd deja în zilele noastre.Şi credincioşii posedă „o ţară“ a moştenirii şi a binecuvântării, dar această binecuvântare nu este de natură materială, ca în vechiul legământ, ci de natură duhovnicească. Copiii lui Dumnezeu sunt binecuvântaţi „cu orice binecuvântare spirituală în locurile cereşti, în Hristos“ (Efeseni 1.3). Ţara Canaan corespunde în înţeles spiritual locurilor cereşti, în care noi am fost aşezaţi deja acum în Hristos (Efeseni 2.6).Rodul ţării, care pentru Israel era unul fizic, este pentru noi, tot ceea ce se referă la Domnul nostru glorificat. Noi am fost aduşi în domeniul binecuvântării, care depăşeşte cu mult posedarea iertării păcatelor şi salvarea de la condamnare. Mântuirea dăruită este fără îndoială o mântuire mare, pentru care niciodată nu putem mulţumi îndeajuns. Dar Dumnezeu ne-a dăruit mai mult. Noi avem „o ţară dată în stăpânire“, binecuvântări duhovniceşti, pe care putem să le savurăm, şi trebuie să le savurăm. În această ţară ne-a condus Iosua al nostru, Domnul Isus.Dar numai faptul că suntem aşa de binecuvântaţi nu ne fericeşte pe deplin. Nici poporului Israel nu i-a fost suficient că Iosua l-a dus în ţară. Ei trebuiau să ia în mod practic ţara în posesiune. Dumnezeu le- a promis: „Orice loc pe care-l va călca talpa piciorului vostru vi l-am dat“ (Deuteronom 11.24 şi Iosua 1.3).Acest lucru este valabil şi pentru noi: într-adevăr, suntem binecuvântaţi cu orice binecuvântare în locurile cereşti (adică, am fost aduşi în ţară), dar aceasta nu înseamnă, că şi savurăm aceste binecuvântări duhovniceşti. Lucrul acesta îl facem abia atunci când ne preocupăm realmente cu ele şi ne bucurăm să descoperim mereu frumuseţi noi în ceea ce ne-a fost dăruit în Domnul Isus.În primul rând este responsabilitatea noastră, a fiecăruia în parte, să ne preocupăm cu binecuvântarea care ne-a fost dată. O deosebită responsabilitate în acest sens o au păstorii poporului lui Dumnezeu. Aşa cum Păstorul cel mare ne duce în ţară, acum, cei care fac slujba de păstor, trebuie să contribuie, ca şi alţii să fie aduşi să savureze practic binecuvântarea.Acest lucru începe iarăşi mai întâi în familiile noastre. Vorbim noi taţii - desigur pe înţelesul copiilor noştri - despre binecuvântarea bogată pe care o posedăm, sau discuţiile noastre sunt numai superficiale? Nimeni nu aşteaptă, ca să discutăm toată ziua cu copiii noştri despre Biblie. Noi mai trăim în lumea aceasta (chiar dacă nu mai suntem din lume).Tocmai ca taţi vom face bine dacă vom arăta interes faţă de domeniile de interes ale copiilor noştri. Întrebarea este însă: ştiu copiii noştri ceva despre slava şi binecuvântările care sunt legate de Persoana Domnului Isus? Să ne gândim serios la această întrebare!Care este situaţia în strângerile noastre laolaltă? Vorbesc fraţii, pe care Dumnezeu îi foloseşte, despre „bogăţia lui Hristos“ sau se preocupă cu alte tematici? Deseori se spune - şi desigur, pe drept - că în întrunirile noastre avem nevoie de învăţătură practică pentru viaţa de fiecare zi. Lucrul acesta este desigur important şi adevărat, dar nu este totul. Noi avem tot atât de mult nevoie să fim învăţaţi să cunoaştem „ceea ce ochiul nu a văzut şi urechea nu a auzit şi la inima omului nu s-a suit“, ce Dumnezeu a pregătit pentru cei care Îl iubesc (1 Corinteni 2.9).Apostolul Pavel vedea ca un har deosebit, să vestească printre naţiuni „bogăţiile de nepătruns ale lui Hristos“ (Efeseni 3.8). Bătrânilor din Efes, apostolul putea să le mărturisească cu mulţi ani înainte de a le scrie scrisoarea: „pentru că nu m-am ferit să vă fac cunoscut tot planul lui Dumnezeu“ (Fapte 20.27). Nu putem să ne comparăm cu Pavel, dar putem să învăţăm de la el. Prezentarea binecuvântării creştine nu se mărgineşte desigur numai la familia noastră şi la strângerile noastre laolaltă. Putem folosi şi trebuie să folosim şi alte prilejuri, ca reciproc să ne atragem atenţia cu privire la ce este „ţara“ noastră. La aceasta pot contribui, de exemplu, vizitele reciproce. Cât de adeseori alunecă discuţiile noastre spre alte tematici! Vorbim despre politică, despre sport, despre maşini, despre modă, despre hobby, despre profesia noastră etc. Desigur, aceste lucruri îşi au locul lor în viaţa noastră şi ar fi nefiresc dacă nu am vorbi şi despre ele. Dar întrebarea totuşi rămâne: ce ne preocupă şi ce este important pentru noi? Şi aici este o problemă a priorităţilor vieţii noastre, o întrebare cu privire la preocuparea inimilor noastre.