Părtăşia frăţească

„ ... pentru ca voi să aveţi părtăşie cu noi“ (1 Ioan 1.3).

În Geneza, părtăşia se realiza individual şi se arăta într-o oarecare măsură şi în sânul familiei. În Exod 12, avem un nou început care duce la părtăşia poporului lui Dumnezeu. Această părtăşie era bazată pe răscumpărare. Mielul fript se mânca în case, la adăpostul sângelui aflat pe partea exterioară a uşii. Mai târziu constatăm că această părtăşie se putea realiza şi departe de locul sfânt (Ezechiel 11.16). Cuvântul a trebuit să devină trup, iar Jertfa ispăşitoare să suporte trei ore de întuneric, părăsită de Dumnezeu. Scopul a fost învierea, când Isus le-a transmis fraţilor Săi mesajul minunat: „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru“ (Ioan 20.17). Aceasta a fost de fapt întemeierea familiei lui Dumnezeu. În contemplarea persoanei lui Hristos, ea realizează părtăşia cu Tatăl şi cu Fiul şi între fraţi, într-o bucurie deplină (1 Ioan 1.4).

Părtăşia cu Dumnezeu am putea-o numi „pe verticală“, în timp ce părtăşia frăţească „pe orizontală“. Subliniind valoarea acestei părtăşii frăţeşti, Eclesiastul spunea: „Mai bine doi decât unul... şi funia împletită în trei nu se rupe uşor“ (Eclesiastul 4.9, 12). Dar părtăşia în Domnul este mult mai profundă decât simpla prietenie; ea decurge din fundamentul neclintit, pe care stă credinciosul:

1. Partea noastră comună (Efeseni 4.4-6)

Unitatea Duhului, pe care suntem chemaţi să ne străduim s-o păstrăm în legătura păcii, are pentru răscumpăraţi un triplu aspect. Ea se referă la Duhul, la Domnul şi la Tatăl.

Toţi răscumpăraţii au acelaşi Tată şi fac parte din familia lui Dumnezeu: „Tuturor celor ce L-au primit, adică celor ce cred în Numele Lui, le-a dat dreptul să fie copii ai lui Dumnezeu, care au fost născuţi nu din sânge, nici din voia firii lor, nici din voia vreunui om, ci din Dumnezeu“ (Ioan 1.12, 13). Prin naşterea din nou, noi intrăm în această familie a lui Dumnezeu, devenim copiii Săi, fraţi unii cu alţii. Avem dreptul să spunem: „Ava, Tată“, pentru că am primit Duhul de înfiere (Romani 8.15). „Paternitatea universală a lui Dumnezeu“, aşa cum vor unii să o facă să decurgă din Efeseni 4.6, numind pe toţi oamenii „copii ai lui Dumnezeu“ – expresie care epistolele o rezervă numai răscumpăraţilor (a se vedea Romani 8.14, 16, 17; 1 Ioan 3.1,2,10) – nu corespunde revelaţiei aşa cum ne-a dat-o Dumnezeu şi poate duce uşor la periculoasa doctrină a universalismului, conform căreia toţi oamenii, credincioşi sau nu, ar fi mântuiţi.

Însă „credinţa“ este ansamblul adevărurilor descoperite, cu care se hrăneşte credinţa personală aflată în strânsă legătură cu Domnul Isus, cu lucrarea Sa ispăşitoare, cu moartea şi cu învierea Sa. Semnul ei este botezul. Nu poţi avea părtăşie cu cineva care nu acceptă lucrarea răscumpărătoare a lui Hristos pe cruce.

Toată viaţa creştinului se desfăşoară „în Domnul“: relaţiile copii-părinţi (Efeseni 6.1; Coloseni 3.20), căsnicia (1 Corinteni 7.39), precum şi relaţiile între fraţi şi surori în adunare (Romani 16.2). Şi orice slujbă trebuie să se facă „în Domnul“ (Coloseni 4.7, 17). În toate lucrurile, El este Stăpânul; în privinţa relaţiilor sociale, în Efeseni 6.9 este numit atât „Stăpânul lor“ (adică al sclavilor), cât şi „al vostru“ (adică al stăpânilor). Acest lucru are o valabilitate mai mare în cadrul creştin şi în Adunare, unde trebuie să-L recunoaştem ca acelaşi Domn al tuturor, ca Domnul meu şi al tău, cu responsabilitatea fie personală, fie colectivă, care decurge din aceasta. Vom îndrăzni să spunem ca Lot: „Nu, Doamne...“ (Geneza 19.18) sau ca Petru: „Nicidecum, Doamne...“ (Faptele Apostolilor 10.14)?

Duhul îi uneşte pe toţi credincioşii într-un singur trup (1 Corinteni 12.13), care cuprinde diferite mădulare – diversitate în unitate - şi un Cap glorificat în cer. Trupul lui Hristos nu este o organizaţie, ci un organism cu toată varietatea vieţii. Duhul face ca nădejdea credincioşilor să fie vie: „Duhul şi Mireasa zic: Vino!“ (Apocalipsa 22.17). Această unitate nu trebuie creată, produsă; ea există, fie că o realizăm sau nu în practică, ea este divină şi important este să o păstrăm. Totuşi nu am ajuns toţi la „unitatea credinţei şi a cunoştinţei“ (Efeseni 4.13). De aceea scopul slujirii şi al darurilor pe care le-a dat Domnul pentru zidirea trupului lui Hristos este de a ne aduce la aceasta. Familia lui Dumnezeu se compune din copilaşi, tineri şi părinţi.

În privinţa alergării creştine, avem uneori „un alt gând“, dar aceasta nu ne va împiedica să mergem împreună pe aceeaşi cale, aşteptând ca Dumnezeu să ne descopere gândul Său (Filipeni 3.15). Va fi totdeauna nevoie să facem progrese, deoarece „cunoaştem în parte“ (1 Corinteni 13.9). Cu totul altceva sunt erorile privind Persoana şi lucrarea lui Hristos şi adevărurile fundamentale ale creştinismului, mai ales când o asemenea doctrină este învăţată public de către cineva care „o ia înainte“ (2 Ioan 9-10). În acest caz, Cuvântul este categoric: trebuie să te desparţi, să nu primeşti, să respingi.

2. Aceleaşi gânduri, afecţiuni, scopuri (Filipeni 2.2; 3.16)

Cum să ne bucurăm împreună de partea noastră comună? Această părtăşie frăţească, întemeiată pe aceeaşi viaţă, acelaşi Tată, acelaşi Domn, acelaşi Duh îşi are expresia atât în relaţiile particulare, cât şi în adunare. Ea nu este bazată pe acordul aceloraşi idei sau pe o convingere unitară; pentru că suntem una în Hristos, avem părtăşie unii cu alţii. În supunerea la învăţătura Duhului, prin Cuvânt, apare încetul cu încetul aceeaşi gândire.

Părtăşia cu Dumnezeu implică faptul ca noi să păzim poruncile Sale (1 Ioan 2.3); părtăşia cu Hristos se arată în aceea că umblăm cum a umblat El (versetul 6); părtăşia cu fraţii noştri în lumină se manifestă prin dragoste, având împreună acelaşi scop: proslăvirea lui Dumnezeu şi slujirea Domnului în acelaşi gând (Filipeni 2.2; 3.16).

a) Relaţiile individuale

Prietenia în Domnul este o experienţă minunată. Ea nu se mărgineşte la faptul că unul dă şi celălalt primeşte, unul învaţă şi celălalt ascultă, ci amândoi dau şi primesc, amândoi discută, vorbesc unul cu altul despre lucrurile pe care Domnul le-a făcut scumpe inimii lor. Ei se roagă în doi sau mai mulţi împreună, ca Daniel şi prietenii săi, se încurajează unul pe altul, ca David şi Ionatan, se zidesc unul pe altul, aşa cum ne învaţă 1 Tesaloniceni 5.11, studiază Cuvântul împreună...

După cum fierul ascute fierul, tot aşa un om înviorează faţa prietenului său (Proverbe 27.17). Încurajarea şi stimularea reciprocă se realizează între cei care Îl iubesc pe Domnul. Credincioşia se arată de asemenea în faptul că „prietenul iubeşte oricând“ (Proverbe 17.17); chiar şi rănile pe care le face „dovedesc credincioşie“ (Proverbe 27.6). Bunătatea unui prieten este sfatul care vine din inimă (versetul 9).

Astfel de prieteni împărtăşesc ceea ce le-a dat Domnul, privesc împreună spre aceeaşi ţintă, merg împreună la locul de rugăciune, ca Petru şi Ioan în Faptele Apostolilor 3.1. Ucenicii, cercetaţi de preoţi „se duc la ai lor“, împărtăşesc cu ei temerile lor, se roagă toţi împreună (Faptele Apostolilor 4.23-24).

„Întăriţi-vă, deci, mâinile obosite şi genunchii slăbiţi“, ni se spune în Evrei 12.12. În turma Domnului sunt oi bolnave, obosite, altele s-au rătăcit. Numai îndemnurile nu le-ar putea aduce înapoi, de aceea: „Croiţi cărări drepte pentru picioarele voastre, pentru ca cel care şchiopătează să nu se abată din cale, ci mai degrabă să fie vindecat“ (Evrei 12.13). Prietenii sunt exemple de ataşament faţă de Domnul, care, în exercitarea părtăşiei frăţeşti, vin în ajutorul altora. Ei nu părăsesc strângerea laolaltă, „cum au unii obicei“ (locurile goale nu au promovat niciodată părtăşia), ci se îndeamnă unul pe altul la dragoste şi la fapte bune (Evrei 10.25).

Această părtăşie frăţească întâlneşte multe obstacole pe care duşmanul e gata să le pună în cale.

„Dacă umblăm în lumină... avem părtăşie unii cu alţii“ (1 Ioan 1.7); deci dacă nu umblăm în lumină, realizarea practică a părtăşiei este întreruptă. Ne-am mâniat pe fratele (Matei 5.22), suntem geloşi pe el, l-am vorbit de rău chiar dacă nu l-am insultat, şi astfel a apărut o despărţitură. În 1 Petru 2, unde suntem îndemnaţi să aducem jertfe duhovniceşti, plăcute lui Dumnezeu, se prezintă condiţia prealabilă pentru aceasta: lepădarea oricărei vorbiri de rău (defăimare).

Dacă a apărut între fraţi o distanţare, vom lăsa lucrurile în starea aceasta? Mai întâi, dacă unul se crede lezat, să nu insiste asupra drepturilor sale, nici să nu-l imite pe robul căruia stăpânul i-a iertat o datorie de sute de talanţi şi care l-a strâns de gât pe fratele său care îi datora o sută de dinari, fără să aibă „milă de cel care este rob ca şi el“ (Matei 18.28, 33). Dacă o cere într-adevăr cazul, atunci noi trebuie să luăm iniţiativa să mergem la fratele care a păcătuit împotriva noastră, pentru a încerca să-l convingem şi să-l câştigăm (Matei 18.15). Dacă însă constatăm că şi noi am acţionat rău faţă de fratele, adică acesta are „ceva împotriva noastră“, Cuvântul ne spune: „Du-te, împacă-te cu fratele tău şi apoi vino şi adu-ţi darul“ (Matei 5.24).

Iacov 5.16 ne îndeamnă de asemenea să ne mărturisim greşelile unii altora (mărturisire reciprocă şi nu unilaterală, care implică o discreţie totală) şi mai ales să ne rugăm unii pentru alţii, ca astfel să fim vindecaţi. Câte „vindecări“ s-ar produce în familie, în relaţiile particulare, ca şi în ce-le colective în cadrul adunării, dacă s-ar pune în practică acest îndemn!

Ioan insistă, la rândul său, asupra acestui lucru: „dacă vede cineva pe fratele său făcând un păcat... să se roage“ (1 Ioan 5.16). Să nu ne grăbim să povestim altuia răul constatat, ci să facem din el un subiect de rugăciune, pentru ca Dumnezeu să intervină.

Mai presus de orice, să ne suportăm unii pe alţii, să iertăm şi să evităm certurile dintre fraţi (Geneza 13.8). La sfârşitul unei vieţi lungi, un credincios care lucrase mult pentru Domnul, a lăsat într-o scrisoare de adio fraţilor săi versetul următor: „Îngăduiţi-vă unii pe alţii şi, dacă unul are să se plângă de altul, iertaţi-vă unul pe altul. Cum v-a iertat Hristos, aşa iertaţi-vă şi voi“ (Coloseni 3.13). Ajutor pentru caractere dificile, iertarea greşelilor personale, răbdare faţă de toţi – acestea ni se recomandă în Scriptură.

b) Căsătoria

În concluzia capitolului lung pe care îl scrie Corintenilor despre căsătorie, apostolul îndeamnă ca ea să fie o unire numai „în Domnul“ (1 Corin-teni 7.39). Aceasta exclude orice unire a unui credincios cu un necredincios. Cum s-ar putea bucura împreună de părtăşie, dacă cei doi nu pot merge pe aceeaşi cale, fiind împreună moştenitori ai harului vieţii, „pentru ca rugăciunile voastre să nu fie întrerupte“ (1 Petru 3.7)?

Scopul unei căsătorii creştine este de a trăi pentru Domnul şi de a merge pe aceeaşi cale, având aceleaşi gânduri, putând adora pe Domnul împreună şi slujindu-i împreună, rugându-se unul pentru altul şi aşteptându-L împreună.

Apostolul insistă şi asupra „cinstei“ ce trebuie dată femeii, asupra atenţiei şi politeţii, care trebuie să caracterizeze zilnic viaţa conjugală. Ea este un vas mai slab, care cere atenţie. A fi împreună implică înţelegere, a se ruga împreună înseamnă „părtăşie“. Apostolul adaugă: „Locuiţi cu ele potrivit cunoştinţei“. Este necesară o cunoaştere a complexităţii caracterului feminin în nevoile sale afective şi spirituale. În Efeseni 5.29 ni se spune că soţul îşi hrăneşte şi îşi îngrijeşte soţia. Soţul este responsabil de nevoile materiale ale căminului (chiar dacă, după caz, şi soţia contribuie la aceasta!) şi mai ales de nevoile ei spirituale: el va aduce hrana sufletelor din cadrul familiei.

Frumos este exemplul lui Acuila şi Priscila, uniţi în ospitalitate, în lucrarea Domnului, în învăţătura dată acasă celor care aveau nevoie să progreseze în adevăr, în slujirea faţă de adunarea care avea loc în casa lor; împreună „şi-au pus capul în joc“ (Romani 16.4) în favoarea apostolului.

c) Relaţiile colective

Strângerea laolaltă pentru Numele Domnului are ca centru Însăşi Persoana Sa şi prezenţa Sa, cum citim în Matei 18.20. Ea nu este o asociere de persoane care sunt de acord între ele asupra unui anumit număr de idei şi de doctrine, ci fiecare din adunare, copil al lui Dumnezeu prin credinţă, mădular al Trupului lui Hristos prin Duhul Sfânt, este atras de Numele şi de Persoana Domnului şi se regăseşte în jurul Lui, ca făcând parte din Adunarea Sa, din Biserica Sa, chiar dacă nu toţi cei care o compun sunt prezenţi. Aici are loc părtăşia cu Domnul şi părtăşia frăţească cea mai profundă.

Această părtăşie se traduce în adorarea în comun, în rugăciune (Matei 18.19) şi în strângerea laolaltă pentru zidirea bazată pe Cuvântul lui Dumnezeu, oricare i-ar fi forma (1 Corinteni 14).

Lauda în comun are ca bază declaraţia Domnului înviat: „Te voi lăuda în mijlocul adunării“ (Psalm 22.22). Părtăşia se realizează aici potrivit celor scrise în Romani 15.6: Pentru ca toţi împreună „într-un gând şi cu o gură să slăviţi pe Dumnezeu şi Tatăl Domnului nostru Isus Hristos“.

Cei care se roagă împreună nu „s-au pus de acord“ asupra cutărui sau cutărui subiect de rugăciune, ci, conform textului din Matei 18.19, „sunt de acord“, un acord produs de Duhul Sfânt.

Când fraţii se adună ca adunare pentru a fi hrăniţi, 1 Corinteni 14 insistă ca totul să se facă „pentru zidire“, în dependenţă de Duhul Sfânt, care Se serveşte de unul sau de altul pentru a exprima ceea ce Domnul vrea să dea pentru binele alor Săi, „pentru ca toţi să capete învăţătură şi toţi să fie încurajaţi“ (versetul 31).

Efeseni 4.12 subliniază că darurile conferite de Domnul au ca scop „desăvârşirea sfinţilor, în vederea lucrării de slujire, pentru zidirea Trupului lui Hristos“. Trebuie să recunoaştem diversitatea darurilor de har; ele nu se limitează desigur la slujirea din Cuvânt, ci se extind până la „ajutorare“ şi la „facerea milosteniei“ (Romani 12.8). Deuteronom 19.14 sfătuieşte: „Să nu muţi hotarele aproapelui tău“. Fiecare are porţia sa de moştenire, fiecare a primit un dar de har; a muta hotarele pentru a-ţi mări moştenirea înseamnă a încălca dreptul altuia, înseamnă a restrânge dreptul altora pentru a-l pune în valoare mai bine pe al tău (2 Corinteni 10.13-16).

Părtăşia în cadrul Trupului lui Hristos se arată, între altele, printr-o egală grijă a unora faţă de ceilalţi (1 Corinteni 12.25). Această grijă a unora faţă de alţii se referă atât la fraţi, cât şi la surori. Ea se va exprima în moduri foarte diverse, după cum va fi fiecare condus de Domnul şi va avea pe inimă să răspundă gândului Său. Într-o părtăşie fericită, toţi vor beneficia de aceasta.

Supunerea unii altora în frica lui Hristos (Efeseni 5.21) va împiedica pe unul să-şi impună gândul său altuia şi, într-o căutare a părtăşiei, va face să se ţină cont de gândurile fraţilor, supunându-se împreună Domnului pentru a înţelege gândurile Sale.

Mijlocirea reciprocă arătată în Iacov 5.16 sau pentru un frate care a păcătuit, ca în 1 Ioan 5.16 (a se vedea şi Geneza 18.22-23), va contribui la restabilirea şi menţinerea părtăşiei colective.

Dar, mai presus de toate, ca şi în relaţiile particulare, este necesar să ne suportăm şi să ne iertăm unii pe alţii. De aici rezultă slujba de păstor: „Să mustraţi pe cei care trăiesc în neorânduială, să mângâiaţi pe cei deznădăjduiţi, să sprijiniţi pe cei slabi, să fiţi răbdători faţă de toţi“ (1 Tesaloniceni 5.14).

Cina Domnului rămâne expresia supremă a părtăşiei, părtăşie a trupului şi a sângelui lui Hristos (1 Corinteni 10.16) şi părtăşie a unora cu alţii; luând toţi din una şi aceeaşi pâine, exprimăm că formăm cu toţi răscumpăraţii Domnului un singur Trup (versetul 17).

Dar duşmanul nu va înceta să ridice piedici – deseori foarte practice – unei asemenea strângeri laolaltă.

Cuvântul indică pericolul mândriei spirituale, nu numai cel al lui Diotref, „căruia îi place să aibă locul întâi printre ei“, dar şi acest duh de stăpânire, care poate atât de uşor să se strecoare printre cei care au fost chemaţi pentru lucrarea şi slujirea în strângerile laolaltă (1 Petru 5.3). Din cauza mulţumirii de sine şi a pretenţiei de a şti mai mult decât ceilalţi, biserica din Laodicea spune: „Sunt bogat, m-am îmbogăţit şi nu duc lipsă de nimic“ (este o cu totul altă atitudine să apreciem cu umilinţă şi cu recunoştinţă tot ceea ce Domnul ne-a făcut cunoscut din adevărurile Cuvântului Său şi să ne străduim, prin harul Său, să le punem în practică).

O altă piedică a părtăşiei este, după Maleahi 3.8-10, de „a nu aduce ze-ciuială“. Zeciuiala materială pentru întreţinerea leviţilor este ceea ce în timpul harului Evrei 13 numeşte „a face parte din bunurile voastre“, pentru ca, potrivit celor scrise în Galateni 6.6: „Cine primeşte învăţătura în Cuvânt să facă parte din toate bunurile lui şi celui ce-l învaţă“. Dar îndemnul merge mult mai departe şi are importanţă în domeniul spiritual. Cum să vii la închinare cu „coşurile goale“ (a se vedea Deuteronom 26)? Nu numai fratele care exprimă lauda adunării prin rugăciune sau indicarea unei cântări trebuie să aducă cele dintâi roade; toţi cei care sunt adunaţi în jurul Domnului şi vor să-L adore trebuie să se îngrijească să aibă inimi, care au fost preocupate cu El, pentru a putea să aducă ceva. Duhul Sfânt va şti, desigur, ceea ce este colectiv pe inima adunării şi va exprima aceasta prin fratele de care Se va servi. De trei ori este repetat îndemnul: „să nu vii cu mâinile goale înaintea Mea“ (Exod 23.15).

În ce priveşte darurile de har pe care Domnul le-a încredinţat, apostolul este foarte clar: „Ca nişte buni administratori ai harului felurit al lui Dumnezeu, fiecare din voi să slujească altora după darul de har pe care l-a primit“ (1 Petru 4.10). Din aceasta va rezulta nu o evidenţiere a omului, ci slăvirea „lui Dumnezeu, prin Isus Hristos“ (versetul 11).

Dacă nu aducem zeciuiala, robii Domnului ar putea să fie în nevoie (ca în Neemia 13.10; leviţii părăsiţi au fugit fiecare în ţinutul lui); şi, spiritual vorbind, nu va fi „hrană în casa mea“, zidirea va fi împiedicată. Dacă părtăşia individuală cu Domnul şi cea a unora cu ceilalţi nu este cultivată, cum se va realiza părtăşia colectivă în cadrul adunării? A nu veghea la realizarea părtăşiei înseamnă pierdere pentru Domnul, pierdere pentru părtăşia colectivă şi pierdere pentru tine însuţi.

Duşmanul, cu şiretlicul său, poate introduce „aluat“ în adunare. Este aluatul moral din 1 Corinteni 5, „răul“ pe care trebuie să-l „măturaţi din mijlocul vostru“; este aluatul doctrinal (Galateni 5.9), şi mai grav prin urmările sale, de care Cuvântul ne arată în diverse pasaje cum, după caz, trebuie să te cureţi şi să te desparţi. Înainte de a ajunge la această extremă, Cuvântul arată diverse cazuri de „disciplină părintească“, ce pot fi aplicate: în Galateni 6.1, să-l ridici pe cel care s-a lăsat surprins de vreo greşeală; în 1 Tesaloniceni 5.14, să mustrăm pe cei care trăiesc în neorânduială; în 1 Timotei 5.20-21, în cazul unui bătrân vinovat, să-l convingem în faţa tuturor; în Tit 1.11, să facem să se închidă gura flecarilor şi amăgitorilor; „să nu înveţe pe alţii alte învăţături“, în 1 Timotei 1.3; în cazul omului sectar, să te depărtezi după prima sau a doua mustrare (Tit 3.10).

Satan este lupul care răpeşte şi împrăştie oile (Ioan 10.12). Putem scăpa de el numai rămânând aproape de Păstor şi, prin urmare, cu atât mai mult unii aproape de alţii.