Pacea şi eliberarea de păcat

Crucea lui Hristos, baza păcii şi a eliberării de păcat

Romani 5.1 ne spune că, „fiind îndreptăţiţi din credinţă, avem pace cu Dumnezeu prin Domnul nostru Isus Hristos“, în timp ce apostolul Pavel spune în Romani 7.24-25: „O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera din acest trup al morţii? Mulţmesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru.“

Atât pacea cu Dumnezeu, cât şi eliberarea de păcat şi de firea păcătoasă (carnea) din noi sunt mari binecuvântări pe care evanghelia ni le aduce, totuşi ele sunt distincte. Este important să înţelegem diferenţa dintre ele şi, de asemenea, cum fiecare ajunge să fie a noastră. Crucea lui Hristos, desigur, este baza pentru amândouă.

Păcatul rupe legătura cu Dumnezeu şi aduce haos înăuntrul omului

Rezultatele păcatului sunt văzute şi în afară şi înăuntrul omului. În afară, păcatul a rupt legătura fericită altădată care îl unea cu Creatorul lui. Satan a folosit păcatul ca să taie comunicarea dintre om şi Dumnezeu în grădina Edenului. Păcatul a adus astfel distanţă, înstrăinare şi duşmănie din partea omului împotriva lui Dumnezeu.

Înăuntru, ruina este totală. Haosul stăpâneşte în mintea şi în inima fiecărui păcătos. În loc de a fi bucuros şi liber şi de a trăi într-o supunere inteligentă în lumina soarelui favorii lui Dumnezeu, el este în lanţuri. Păcatul îi este stăpânul. Duhul lui nu-i mai controlează mintea şi trupul, şi este la bunul plac al multor patimi rele şi pofte.

Romani 1-3 ne arată starea îngrozitoare în care păcatul l-a aruncat pe om în ce priveşte relaţiile lui cu Dumnezeu. Iar Dumnezeu face cunoscut remediul divin care este moartea şi învierea lui Hristos; şi, pentru credinţă, rezultatul acestui remediu este pacea cu Dumnezeu.

Citim şi Romani 7. Vedem confuzia şi dezordinea lăuntrică, încurcătura unor dorinţe care se luptă între ele, emoţii şi lupte ca urmare a păcatului. Dar putem ieşi din această dezordine datorită crucii lui Hristos şi a puterii Duhului Sfânt (Rom. 8.1-4). În felul acesta putem fi „eliberaţi din acest trup al morţii“.

Şi pacea şi eliberarea sunt „prin Isus Hristos, Domnul nostru“

Pacea cu Dumnezeu este deci rezultatul faptului că avem toate relaţiile noastre cu El puse pe o temelie dreaptă şi pe deplin satisfăcătoare prin lucrarea lui Hristos de pe cruce.

Eliberarea, pe de altă parte, este „din acest trup al morţii“, din firea noastră coruptă şi veche pe care o purtăm în noi înşine, în trupul nostru, ca rezultat al păcatului.

Ni se spune că şi pacea şi eliberarea sunt „prin Isus Hristos, Domnul nostru“. Crucea Lui este atât răspunsul complet pentru vina noastră, încât noi care credem suntem îndreptăţiţi de Dumnezeu Însuşi (Rom. 3.25, 26), cât şi condamnarea deplină a tot ce am fost în noi înşine ca nişte copii ai lui Adam (Rom. 6.6; 8.3), în aşa fel încât eliberarea ajunge la noi în puterea lui Hristos Cel înviat.

Pacea prin credinţă – eliberarea prin credinţă şi prin experienţă

Deşi pacea vine întotdeauna după neliniştea pe care o ai pentru că îţi vezi poziţia nenorocită înaintea lui Dumnezeu, ea este obţinută numai prin credinţă (Rom. 5.1). Ochii ne-au fost deschişi deodată ca să privim cu credinţa la Mântuitorul răstignit şi apoi înviat. Am văzut că orice întrebare era rezolvată, orice obstacol dat deoparte şi orice nor între noi şi Dumnezeu înlăturat. Rezultatul a fost pacea!

Eliberarea de păcat, pe de altă parte, deşi prin credinţă, este mult legată de experienţă. Ne croim drumul cu greu prin noroiul din Romani 7 ca să ajungem la terenul solid de la sfârşitul capitolului. Învăţăm lecţiile folositoare, dar dureroase, că nimic nu este bun în firea noastră (în carne, vers. 18) şi nici o putere în dorinţele noastre bune (vers. 23), chiar şi când aceste dorinţe vin de la firea cea nouă dinăuntru, numită aici „legea minţii mele“ şi „omul dinăuntru“. Numai când aceste lecţii sunt învăţate, sufletul trudit de păcat şi de sine însuşi caută un eliberator dinafară şi îl găseşte astfel pe Domnul Isus Hristos.

O astfel de eliberare se găseşte atât în cunoaşterea înţelesului crucii lui Hristos ca o deplină condamnare a păcatului în firea păcătoasă, cât şi în puterea Duhului Sfânt, care ni-L face pe Hristos o Realitate vie şi luminoasă, pentru ca sub această influenţă proaspătă să înceapă să apară ordinea din haos şi victoria să fie obţinută asupra păcatului.

Păcatele iertate – şi totuşi fără pace

Se poate ca cineva să aibă păcatele iertate şi totuşi să nu se bucure de o pace statornică. Iertarea depinde numai de simpla credinţă în Hristos: „Oricine crede în El primeşte iertarea păcatelor“ (Fapte 10.43), în timp ce pacea depinde de credinţa în evanghelia lui Dumnezeu care ne aduce înainte un Mântuitor „care a fost dat pentru greşelile noastre şi a înviat pentru îndreptăţirea noastră“ (Rom. 4.25).

Cineva ar putea crede simplu în Hristos şi s-ar încrede pe deplin în El ca păcătos pierdut, fără să creadă cu aceeaşi simplitate mesajul evangheliei care ne a duce înainte nu numai pe El Însuşi, ci şi lucrarea Lui şi rezultatele ei. Foarte mulţi dau prea mare atenţie simţirilor lor şi nu îndeajuns şi evangheliei neschimbate, şi astfel nu au pace, deşi se încred în totul în Hristos. Totuşi, o astfel de stare de lucruri nu este ceea ce intenţionează Dumnezeu sau ceea ce plănuieşte Scriptura pentru noi. Mai degrabă este rezultatul unei învăţături sărace sau a necredinţei din partea noastră.

Pacea şi eliberarea s-ar putea să nu fie primită în acelaşi timp

Romani 1-5 se ocupă cu pacea, în timp ce Romani 6-8 se ocupă cu eliberarea de păcat, deci Scriptura nu precizează că pacea şi eliberarea ar trebui primite împreună. Se poate vedea la mulţi creştini că problema păcatelor şi cum să fie bine înaintea lui Dumnezeu le umple gândirea până ce este cunoscută pacea, şi apoi Duhul Sfânt îi face să se întrebe ce este cu păcatul şi cu firea păcătoasă – şi cum să fie învinse. Totuşi, unii credincioşi mărturisesc că ei au primit pacea şi eliberarea de păcat oarecum în acelaşi timp. Scriptura nu dă vreo regulă în privinţa aceasta.

Pace cu Dumnezeu şi totuşi o viaţă mizerabilă

Poate să fie cineva în starea mizerabilă de la Romani 7 şi totuşi să aibă pace cu Dumnezeu? Să vedem ce nu menţionează acest capitol. Între versetele 7-24 nu se menţionează lucrarea de răscumpărare a lui Hristos, nici Duhul Sfânt. Astfel, aceste experienţe dureroase sunt în mod evident ale unuia născut din nou şi cu o fire nouă, dar în conştiinţa lui este încă sub legea lui Moise. În acest caz foarte rău (pentru că Scriptura foloseşte deseori exemple cu cele mai rele cazuri) absolut nimic nu este drept: în mod evident, el nu are pace cu Dumnezeu. Totuşi, chiar credincioşi care au adevărată pace cu Dumnezeu s-ar putea să ducă o viaţă tristă de înfrângeri şi de spirit lumesc, mizerabilă.

Experienţa din Romani 7 este necesară

Dacă un credincios nu are niciodată o astfel de experienţă, ceva greşit este cu el. A „intra în Romani 7“ este un semn de progres spiritual, pentru că arată o conştiinţă sensibilă şi o dorinţă reală de a umbla pe o cale sfântă. Lecţiile dureroase învăţate sunt folositoare. Întocmai cum cineva trebuie să aibă sufletul îngrijorat ca să ajungă la pace, tot aşa are nevoie de experienţa din Romani 7 ca să primească acea eliberare de păcat care duce la o viaţă creştină sănătoasă, viguroasă.

Primim această eliberare prin simpla schimbare de a nu mai privi la „eul“ nostru, ci la Hristos. Notaţi de câte ori se vorbeşte în Romani 7.7-24 despre „mine“, „eu“ şi apoi schimbarea care se face deodată în versetul 24. Trudit şi fără speranţă, Pavel încetează să mai privească la sine însuşi şi caută un eliberator în afară: „Cine mă va elibera?“

Eliberarea lucrată de Hristos pentru noi şi de Duhul Sfânt în noi

Nu dobândim eliberarea de păcat odată pentru totdeuana într-un anumit moment din viaţă. Pacea, ca rezultat al primirii mântuirii lui Dumnezeu despre lucrarea lui Hristos, deseori vine ca un fulger, într-o clipă; eliberarea însă depinde şi de lucrarea lui Hristos pentru noi şi de lucrarea Duhului Sfânt în noi. Lucrarea Duhului este treptată (şi El poate fi stins şi întristat). Dar este un moment când strigăm: „O, nenorocit om ce sunt! Cine mă va elibera?“ Şi atunci începem să realizăm ce înseamnă a fi „în Hristos“ (Rom. 8.1) şi pentru prima dată gustăm libertatea plăcută care rezultă din venirea sub controlul „Duhului de viaţă în Hristos Isus“ (Rom. 8.2). Acesta este momentul când începe eliberarea, însă ea trebuie menţinută şi crescută.

Eliberarea: El este Eliberatorul

De aceea nu lupta împotriva puterii păcatului care locuieşte în tine: priveşte în afara ta, la marele Eliberator. Termină cu tine în razele pline de căldură ale iubirii şi gloriei Lui: aceasta este reala eliberare. Următoarea imagine ar putea ilustra faptul acesta. Picăturile de apă din mare priveau în sus la nori şi doreau să părăsească adâncurile reci şi fără astâmpăr şi să se înălţe spre ceruri cu ei. Şi erau hotărâte să încerce. Au chemat vântul să le ajute. Vântul a făcut ca valuri mari să se spargă de stânci până ce picăturile, acum sfărâmate în pulbere fină, simţeau că se vor îndrepta în sus, spre nori. Dar nu, au căzut înapoi peste valurile reci, întunecate. Până la urmă suspinau: „Nu va fi ce doream!“ Şi vântul a încetat. Apoi a strălucit soarele peste marea potolită şi, mai înainte de a-şi da seama, picăturile au fost înălţate de puterea lui cea mare şi, fără efort din partea lor, au ajuns să plutească ele însele pe cer, în căldura soarelui.

Aşa este eliberarea. Continuă să rămâi în razele soarelui plin de căldură ale dragostei lui Hristos şi în curând vei spune: „Mulţumesc lui Dumnezeu, prin Isus Hristos, Domnul nostru“ (Rom. 7.25).