„Pace vă las"

„V-am vorbit acestea, când sunt încă cu voi. Dar Mângâietorul, Duhul Sfânt, pe care-L va trimite Tatăl în Numele Meu, Acela vă va învăţa toate câte v-am spus. Pace vă las; pacea Mea v-o dau: nu cum dă lumea vă dau Eu. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte. Aţi auzit că Eu v-am spus: «Plec şi vin la voi». Dacă M-aţi fi iubit, v-aţi fi bucurat că Mă duc la Tatăl; pentru că Tatăl este mai mare decât Mine. Şi acum v-am spus mai înainte de a se împlini, pentru ca, atunci când se vor împlini, să credeţi" (Ioan 14.25-29)

Când cineva face un testament, lasă cui vrea lucrurile pe care le are. Acum pleca de pe pământ Domnul Isus. Cui îi va lăsa El averea Sa pământească? Dar nu a avut nici o avere pământească: numai o cămaşă, pentru care ostaşii au tras sorţi. Totuşi a lăsat un testament. Ce găsim scris în testamentul Său? ,,Pace vă las; pacea Mea v-o dau: nu cum dă lumea vă dau Eu. Să nu vi se tulbure inima, nici să nu se înspăimânte" (Ioan 14.27).

Ce preţios este acest testament! Pacea pe care o dă Domnul Isus nu poate fi cumpărată cu nimic de pe pământ. Este un dar de la Domnul nostru şi nu o găsim niciunde pe pământ; cine şi-a lăsat fiinţa încărcată de Persoana Sa primeşte acest dar.

Domnul Isus a fost tot timpul plin de pace. Deşi nu a fost viaţă mai plină de suferinţe ca viaţa Lui, totuşi pacea Lui nu a fost niciodată tulburată. Nu orice fel de pace, ci „Pacea Mea v-o dau" - ne-a spus Domnul înainte de plecare.

Pacea era rezultatul legăturii Lui cu Tatăl. Când era pe cruce, strigătul Său a sfâşiat inima Tatălui: „Dumnezeul Meu, Dumnezeul Meu, pentru ce M-ai părăsit?" (Psalmul 22.1). Tatăl din cer a rămas întotdeauna Tatăl şi Dumnezeul Lui. Legătura Lui cu Tatăl n-a fost niciodată slăbită, pentru că la El nu s-a găsit păcat. Ceea ce rupe legătura cu Dumnezeu este păcatul, dar „El n-a făcut păcat, nici nu s-a găsit viclenie în gura Lui" (1 Petru 2.22). S-a bucurat de o pace statornică cu care a trecut prin împrejurări grele, imposibil de descris, şi prin suferinţe zdrobitoare. A suferit atât pentru păcate, pe crucea Golgotei, cât şi pentru neprihănire, fiind Sfântul lui Dumnezeu, dar în toate suferinţele pacea Lui a rămas netulburată.

Când a fost pe crucea Golgotei a îndurat cea mai mare durere trupească şi sufletească şi totuşi pacea Lui a rămas întreagă. Cu o grijă nepreţuită îşi încredinţează mama apostolului iubirii, lui Ioan, care o va lua la el acasă. Tot pe cruce a salvat un suflet, conducându-l cu El în glorie, în paradis, pentru eternitate. Fusese un tâlhar, dar când va fi văzut faţa Domnului Isus inundată de o pace netulburată în cele mai grele chinuri, pe cruce, condamnatul a fost cucerit de braţele iubirii Salvatorului Său. Şi această pace a lăsat-o El la plecare tuturor celor care-L urmează.

Martirul Ştefan, cu faţa strălucind ca o faţă de înger, se ruga Domnului Isus, pe când era lovit cu pietre, să nu le ţină în socoteală păcatul. A adormit în pace, da, în pace, pentru că a fost un moştenitor al păcii Domnului Isus.

Petru era în închisoare şi a doua zi avea să fie judecat şi apoi omorât. Dar el dormea liniştit. Îngerul intră şi „îl trezeşte", pentru că, într-adevăr, dormea profund. Cum era posibil aceasta? Avea pacea Domnului Isus.

Pavel şi Sila, de asemenea în închisoare, bătuţi şi cu picioarele încleştate în butuci, înălţau cântări de laudă Lui Dumnezeu. Ce le dădea putere să cânte? Pacea Domnului Isus din inima lor!

Din Roma, dintr-o altă temniţă, cu mâinile legate şi cu o santinelă lângă el, Pavel le va scrie filipenilor o epistolă presărată cu bucurie: „Bucuraţi-vă întotdeauna în Domnul! Din nou vă spun: bucuraţi-vă!" (Filipeni 4.4). Ce îl însufleţea să scrie de bucurie tocmai în împrejurări ca acestea? Pacea Domnului Isus!

Dar şi în drumul spre Roma relatat în Fapte 27, când corabia, cuprinsă de furtună, s-a frânt bucăţi-bucăţi, pe Pavel îl găsim din nou plin de pace. Când toţi se agitau încoace şi încolo neştiind ce să facă, Pavel era liniştit şi îi încurajează pe toţi: «vă îndemn să fiţi cu voie bună, pentru că nu va fi nici o pierdere a vieţii vreunuia dintre voi, ci numai a corăbiei». „Pentru că un înger al Dumnezeului al căruia sunt şi căruia îi slujesc a stat lângă mine în noaptea aceasta, spunând: «Nu te teme, Pavele» ... De aceea, bărbaţi, fiţi cu voie bună, pentru că am încredere în Dumnezeu, că va fi aşa cum mi s-a spus" (Fapte 21:22, 25).

Un credincios se afla pe un vapor în timp de furtună. Valuri mari, înspăimântătoare, se loveau de vapor. Pasagerii şi echipajul, frământaţi, alergau în toate părţile. Dar el stătea liniştit, pentru că pacea Domnului Isus era în sufletul lui. Alături de el, un om evlavios în felul lumii citea în grabă din cartea de rugăciuni. De ce nu are omul pace? De ce este frământat, agitat, chinuit, amărât? «Neliniştit este sufletul meu, Dumnezeul meu, până îşi află în Tine odihna». Omul fară Dumnezeu nu are pace. „Cei răi n-au pace, zice Domnul" (Isaia 48.22).

Oamenii doresc pacea, o caută şi totuşi nu ajung la ea, pentru că nu o caută unde poate fi găsită. Fata care se căsătoreşte crede că va găsi pacea în căminul nou-întemeiat, dar se înşală, pentru că numai dacă va fi prezent Domnul Isus în căminul nou-constituit va găsi şi pace.

Unii caută pacea în distracţii; alţii în băutură, sperând că vor uita de necazuri, dar acestea se înmulţesc tot mai mult; alţii în bani, strigându-şi: «Suflete, mănâncă, bea şi veseleşte-te»; alţii în studii; alţii îngrijind de sănătate, şi nu este rea această preocupare, dar oricâtă grijă am avea de trupul nostru, suferinţa tot va veni, pentru că „ omul se naşte ca să sufere, după cum scânteia se naşte ca să zboare" (Iov 5.7). De ce n-au oamenii pace? Pentru că nu o caută la Cel care o are, la Domnul Isus.

Pacea Domnului Isus şi păcatul nostru nu pot sta împreună. Păcatul a rupt legătura omului cu Dumnezeu. Singur Cel care a rezolvat problema păcatului poate şi să ofere pace: pacea Lui. Domnul Isus a făcut ispăşire pentru păcatele noastre şi prin sângele Lui dă la o parte zidul despărţitor dintre noi şi Dumnezeu şi ne dă pacea cu Dumnezeu: „El este pacea noastră, care ... a surpat zidul din mijloc al îngrădirii. Şi, venind, a vestit Evanghelia păcii vouă celor de departe şi pace celor de aproape" (Efeseni 2.14, 17).

Numai venind la Domnul Isus aflăm pace. Ceea ce ne desparte de Dumnezeu este înlăturat, pentru că Dumnezeu dă iertare, pace celui ce crede în Domnul Isus. În Scriptură sunt două cuvinte în legătură cu pacea:

- pacea cu Dumnezeu, pe care o avem în sângele care s-a vărsat pe crucea Golgotei pentru noi;

- pacea lui Dumnezeu, care se află înăuntrul nostru ca urmare a vieţii de ascultare de Domnul Isus.

Dacă dorim o pace adâncă, netulburată, să fim ascultători, prin harul lui Dumnezeu, de voia lui Dumnezeu.

O tânără studentă, credincioasă, vizitând un spital, a întâlnit o persoană bolnavă care îşi trăia ultimele clipe în chinuri grele. Tânăra s-a apropiat de bolnavă şi a întrebat-o cald: „Ce este?" Bolnava, în loc să-i spună că nu mai poate să îndure suferinţa, i-a răspuns: «N-am pace! Pace!» Tânăra a încurajat-o: «Tocmai de aceea am venit, să-ţi spun că poţi avea pace în Domnul Isus, prin sângele Lui curs la Golgota pentru păcatele noastre». Glorie Domnului că sângele lui Isus a câştigat victoria în sufletul ei. Harul divin a făcut lumină în sufletul ei şi ea a plecat de pe pământ în pace cu Dumnezeu.

Orice suflet care nu ascultă de Dumnezeu este în război cu El. Vreţi voi să continuaţi războiul cu cerul? O puteţi face, dar spre marea voastră nefericire. O veste bună vi se aduce astăzi: împăcarea cu Dumnezeu prin sângele crucii Domnului Isus! Nu o respingeţi! Numai aşa vă veţi putea bucura de binecuvântata moştenire lăsată prin testament de însuşi Domnul nostru: „Pacea vă las; Pacea Mea v-o dau" (Ioan 14.27).

(10.04.1940)