Păcatul

„Toţi au păcătuit şi sînt lipsiţi de slava lui Dumnezeu!" (Romani 3.23) 　

Un singur păcat este mai groaznic pentru Dum-nezeu decît sînt pentru noi mii de păcate sau chiar toate păcatele lumii.

Activitatea unei voinţe independente este originea păcatului.

Dumnezeu nu lasă nimic să se întîmple ca şi cum nu s-ar fi întîmplat; El poate să ierte toate, El poate să cureţe de orice păcat, dar El ţine seama de toate.

Domnul Isus Hristos este DRAGOSTE; cu cît vina mea este mai mare, cu atît am mai mare nevoie de El.

Dacă toate păcatele făptuite în lume ar fi întrunite în persoana ta şi tu ai fi autorul lor, aceasta n-ar trebui să te împiedice să crezi în Dom-nul Hristos şi să vii la Dumnezeu prin El.

Gîndeşte la starea reală a omului în ce priveşte încrederea pe care el şi-o pune mai degrabă în om decît în Dumnezeu. Dacă vecinul lui i-ar cere să facă un lucru despre care conştiinţa lui i-ar spune că este rău înaintea lui Dumnezeu, el ar păcătui mai degrabă împotriva lui Dumnezeu şi ar săvîrşi acest rău, decît să îşi supere vecinul.

A păcătui şi a-ţi împlini datoriile religioase, aceste două lucruri merg împreună. Cînd puterea evlaviei lipseşte, contactul cu lucrurile sfinte nu este decît „tot mai primejdios".

Dacă inimile noastre nu simt ce înseamnă păcatul, Domnul Isus Hristos a simţit acest lucru, atunci cînd a băut paharul amar şi a fost făcut păcat în locul nostru; dar, dacă noi n-am înţeles - cel puţin într-o anumită măsură şi nu, fără îndoială, în întregime - cum a înţeles Domnul Isus enor-mitatea păcatului în ochii lui Dumnezeu, sîntem cu totul străini de gîndul Domnului Hristos.

Adam a păcătuit şi L-a părăsit pe Dumnezeu, pentru că dădea un mare preţ ademenirilor lui Satan. El a crezut că Diavolul era pentru el un prieten mai bun decît Dumnezeu; el a învăţat după aceea, pe propria lui piele, că vrăjmaşul este min-cinos, că n-a avut niciodată putere de a da ce promitea, iar cursa întinsă de el îl conducea la moarte pe cel ce muşca din ea, căci „plata păcatului este moartea" (Romani 6.23).

Pe cruce a fost răstignit un Om fără pată, un Om desăvîrşit; şi acest Om a fost părăsit de Dumnezeu.

Ce spectacol în ochii lumii! Este surprinzător că soarele - astrul minunat, care mărturiseşte slava lui Dumnezeu în creatiune - s-a întunecat cînd Martorul credincios şi adevărat îşi ridica glasul spre Dumnezeul Său şi nu primea nici un răspuns? Părăsit de Dumnezeu! Pentru ce motiv? Ce parte am eu la această cruce? Una singură: păcatele mele. Acest ceas solemn, mai presus ca oricare altul, depăşeşte orice închipuire şi rămîne unic în analele veşniciei.

Domnul Isus Hristos - Mîntuitorul - mai degrabă a murit decît să lase ca păcatul să-şi continue existenta înaintea lui Dumnezeu!

Din clipa în care harul lucrează în inimă, el produce sentimentul păcatului. în acelaşi timp, dragostea Domnului Isus Hristos, atingînd conştiinţa, adînceşte în suflet convingerea păcatului; intensitatea acestuia din urmă are ca măsură con-vingerea mai mult sau mai puţin adîncă a dragostei Domnului Isus Hristos!