Osea 8:1-14

Anunţate cu trâmbiţa, judecăţile vor cădea asupra poporului vinovat (comp. cu Matei 24.28,31; Apocalipsa 8.6…). Acesta va riposta cu îndârjire: „Dumnezeul meu, noi Te cunoaştem, noi, Israel…“ (v. 2), însă protestul pe care ei îl aduc va atrage un răspuns neiertător: „Vă spun: nu vă cunosc“ (Luca 13.27). Matei 7.21 îi citează pe aceşti falşi creştini care strigă: „Doamne, Doamne!“, fără să fi fost însă vreodată interesaţi de voinţa divină, iar versetele 2-4 subliniază tocmai această contradicţie dintre expresia rostită cu buzele, „Dumnezeul meu“, şi spiritul de totală independenţă manifestat de popor. Chiar dacă odinioară Dumnezeu era Cel care desemna împăraţii şi poruncile cu privire la închinare, Israel îşi alesese singur căpeteniile şi pusese de capul lui bazele unei religii idolatre (v. 4,5,11; 1 Împăraţi 12.20,28-33). Astăzi, în creştinătate, fiecare crede că poate decide singur în ce fel va aduce închinarea, astfel că în grupurile sectare şi în biserici întâlnim atâtea modalităţi de închinare, cât să fie satisfăcute toate felurile de a privi.Fiii lui Israel vor fi „ca un vas în care nu-ţi găseşti plăcerea“ (v. 8; Isaia 30.14). „Domnul nu găseşte plăcere în ele“ (v. 13). În ce ne priveşte, de am putea fi, oricare dintre noi, „un vas spre onoare, sfinţit, folositor Stăpânului, pregătit pentru orice lucrare bună“! Şi să nu uităm de obligaţiile pe care le are „oricine rosteşte Numele Domnului“ (2 Timotei 2.19-22)!