Osea 6

Aceasta îl face pe profetul chinuit să adreseze un apel remarcabil. „Veniţi şi să ne întoarcem la Yahve! Pentru că El a sfâşiat, şi El ne va vindeca; El a lovit, şi El ne va lega rana“. Este cumva aici vreo dezordine? Ce ar fi fost mai potrivit? Avem dovada vinovăției tuturor, nu numai avertismentul solemn al Domnului, ci declarația clară că El se depărata de ei pentru a-i lăsa să se descurce singuri – nu în mod absolut, ca și cum ar fi terminat definitiv cu ei, cu toate că ei au terminat cu El pentru un timp, și aceasta deoarece El spune: „în strâmtorarea lor Mă vor căuta devreme“. El i-a abandonat. Dar aceasta îl stârnește pe profet: dacă așa era caracterul divin, dacă Dumnezeu era atât de îndurerat de adulterul lor spiritual față de El și dacă, cu toate acestea, inima Lui era tot spre ei, atunci profetul spune: „Veniţi şi să ne întoarcem“. De ce să mai aștepte? De ce să continue răutatea până la capăt? „Veniţi şi să ne întoarcem la Domnul! Pentru că El a sfâşiat, şi El ne va vindeca; El a lovit, şi El ne va lega rana“. Și cât de multă plăcere găsește El în aceasta! Mâna lui Dumnezeu a lovit, dar tot El poate să și vindece. „În două zile ne va reda viaţa“ – ceea ce pare a fi o mărturie suficientă – „a treia zi ne va ridica şi vom trăi înaintea feţei Lui“ – mărturia era acum deplină deoarece „prin gura a doi martori sau prin gura a trei martori să fie întemeiat un lucru“ (Deut. 19.15). Întâi este o mărturie suficientă despre ce suntem noi, apoi El va dovedi ce este El când va ridica pe poporul Său din morți sub aspect național.

Putem oare să ne-ndoim că pasajul se referă, într-un mod indirect și tainic, dar real, la învierea lui Hristos? El a devenit adevăratul Israel. Prin urmare, după cum a coborât în har și în perfecțiune până în adâncimile unde ei căzuseră din cauza păcatelor lor, unde erau sub puterea națiunilor care îi persecutau, și a fost chemat din Egipt, cum fuseseră și ei chemați odinioară (o scriptură care este dată mai departe în Osea, pe care Duhul lui Dumnezeu o aplică în Matei 2), așa că nu mă-ndoiesc că aici avem, în mod similar, învierea Domnului reprezentată tainic. Totuși este clar că sensul imediat este mai curând cu privire la Israel decât la Mesia. Indiferent care este subiectul – fie că este vorba de încheietori, de piei de bursuc sau de berbec, de stâlpi, de perdele sau de orice altceva, revelația trebuie să se îndrepte întotdeauna spre Hristos. Numele lui este piatra de temelie și cheia de boltă pentru toate. Așa este și aici. Indiferent ce va spune Duhul despre Israel, Hristos este reperul fix și steaua călăuzitoare după care se orientează Duhul Sfânt. Poporul ales poate provoca mânia, poate fi în declin și chiar să dispară, dar El rămâne; chiar dacă este uneori ascuns de nori, El este Soarele care nu apune niciodată. Duhul a venit spre a-L glorifica pe Hristos și este acum pe pământ pentru a lua din lucrurile Lui și a ni le arăta. Chiar și în Vechiul Testament, când acoperitorile și perdeaua ascundeau tot ce era înăuntru, cuvântul Lui putea fi dat, după cum am remarcat. Totuși Hristos nu era niciodată ascuns sub un văl.

Din versetul 4 avem durerea lui Yahve, căreia Osea îi dă glas: „Ce să-ţi fac, Efraime? Ce să-ţi fac, Iudo? Pentru că bunătatea voastră este ca norul de dimineaţă şi ca roua care trece curând. De aceea i-am cioplit prin profeţi; i-am ucis prin cuvintele gurii Mele, şi judecata Mea se arată ca lumina. Pentru că bunătatea Îmi place, şi nu jertfa; şi cunoştinţa lui Dumnezeu, mai mult decât arderile-de-tot!“ Acestea sunt cuvintele lui Yahve, după cum mai înainte era îndemnul profetului. Un profet era într-adevăr vocea lui Yahve și, de aceea, începând ca profet, el se ridică așa în ceea ce Îi este potrivit Domnului Însuși. „Cioplirea“ poporului prin profeți exprimă în mod viu tratamentul moral al lui Dumnezeu care nu a avut nici un pic de îndurare față de cel rău. „I-am ucis prin cuvintele gurii Mele,“ adaugă el pentru a face și mai clar despre ce fel de ucidere este vorba. „Și judecata Mea se arată ca lumina“.

Dar el vorbește despre îndurare: „Pentru că îndurare am dorit [N. tr.) Așa este în KJV, Darby este: „Mi-a plăcut bunătatea“]“. Aceasta este ceea ce Îi place până la sfârșit, ca El să fie îndreptățit moral să arate îndurare. „Pentru că am dorit îndurare, iar nu jertfă şi cunoştinţa lui Dumnezeu, mai mult decât arderile-de-tot“. Dar ei, „ca Adam au călcat legământul“. Așa este corect: „ca Adam“, nu „ca oameni“. Cuvântul „oameni“ nu redă toată forța expresiei, ba chiar redă ceva contrar adevărului, deoarece oamenii ca atare nu erau sub lege sau sub legământul Lui și Adam nu avea o asemenea poziție. În calitate de cap al rasei, Adam avea o poziție bine definită și specifică. Adam avea o relație cu Dumnezeu, dar căderea a făcut să înceteze starea de inocență și Dumnezeu l-a alungat pe om în loc să-l păstreze în grădina plăcerii Lui pe pământ. De atunci omul are poziția unuia care a fost expulzat din paradis. Dar Israel a fost chemat să aibă o poziția de favoare, de a fi separat pentru Yahve de tot restul omenirii. A fost o nouă încercare pentru om, deși la aceasta a fost supus omul căzut. Acesta este scena probei la care a fost supus omul, fie că a fost în Eden, unde ne este prezentat Adam, fie afară din Eden, unde, la timpul potrivit, evreul a manifestat problema lui pe calea lui. Intervalul dintre Adam și Israel, cu toate că nu au lipsit mărturii divine și situații în care harul a intervenit în mod individual, ca să nu mai vorbim de judecata lumii prin potop, nu a fost unul în care Dumnezeu să aibă o relație cu omul, deoarece omul alungat din prezența lui Dumnezeu nu avea altă poziție oficială față de Dumnezeu decât acea de responsabilitate pentru a răzbuna chipul Lui când era atins (v. Geneza 9.5-6).

Prin urmare, cu toate că în intervalul de la Adam până la Israel au fost multe lecții instructive, la care este important să luăm aminte, totuși Israel are o poziție specială, fiind pus la probă așa cum nu au mai fost alții de la Adam până atunci. De aceea nu trebuie să avem nici o urmă de îndoială că, deși cuvântul poate avea sensul „oameni“ la fel de bine ca „Adam“, contextul dovedește adevăratul sens ca fiind cel din subtext și nu cel din text. „Dar ei (adică Israel), ca Adam, au călcat legământul“. Scriptura niciodată nu vorbește așa despre om în general. Omul este numit păcătos. Dar națiunile ca păcătoși nu sunt – după părerea mea – călcători de lege. Întâlnim „păcătoși dintre națiuni“, dar niciodată „călcători de lege dintre națiuni“. Oamenii în general nu erau într-o poziție din care să calce legea, dar cu siguranță erau păcătoși și nu puteau decât să păcătuiască. Călcarea de lege, așa grozavă cum este ea, presupune ca aceia care se fac vinovați să fi avut revelație de la Dumnezeu cu privire la gândurile Lui și voia Lui, pentru ca prin aceasta să fi fost așezați pe terenul unei relații bine definite, din ale cărei limite au ieșit. De aceea „călcarea legământului“ este ceea ce se potrivește omului când nu era lepădat, dar a ieșit din limitele pe care Dumnezeu a găsit potrivit să i le traseze. Adam era, cu siguranță, sub o lege pe care a călcat-o și astfel a ajuns să fie călcător de lege. Israel era sub lege și, tot așa, a călcat legea, devenind și ei călcători de lege. Dar oamenii de la Adam până la Moise, cu toate că erau la fel de păcătoși ca ambii, nu erau călcători de lege, cum au fost amândoi.

Aceasta pare să fie ceea ce se prezintă aici. De aceea sunt convins că pasajul nu vobeşte despre oameni ci despre Adam. „Dar ei, ca Adam, au călcat legământul“. Relația lui Adam cu Dumnezeu este privită ca un legământ cu Dumnezeu, cu toate că nu este legământul legii. Adam a avut, cu siguranță, un fel de lege, chiar dacă nu era legea lui Moise. Israel a avut legea și primul sau vechiul legământ, în contrast cu cel nou, despre care vorbește Ieremia că va fi sub domnia lui Mesia în pace și glorie. Dar Israel s-a răzvrătit, sau, cum se spune aici, „au călcat legământul“ și „s-au purtat cu necredincioșie împotriva Mea“.

Apoi este menționată regiunea Galaadului, care era dincolo de Iordan. Nu este menționată pe nume nici o cetate de acolo, dar numele este dat printr-o figură de stil puternică ce reprezintă unirea lor in corpore în corupție și violență. „Galaad este cetatea lucrătorilor nelegiuirii, ea este plină de sânge“. Și aceasta nu este totul pentru că așa „cum pândește o ceată de hoți pe cineva,“ tagma preoților se asociază în secret pentru a pândi și a distruge. Cei care ar fi trebuit să fie o cetate de scăpare și mijlocitori activi pentru cei în nevoie au ajuns să fie ei înșiși conducătorii relelor și să fie, din toate punctele de vedere, mai vinovați decât toți ceilalți. Ei s-au învoit să ucidă, deci comit crimă cu premeditare. Aceasta este o durere care zdrobește inima. Dacă ar fi fost printre păgâni, atunci nu ar fi fost nici o surpriză, dar „am văzut un lucru înfiorător în casa lui Israel: curvia lui Efraim este acolo, Israel s-a întinat“. Capitolul se încheie cu asigurarea îndurării suverane din partea Domnului, care trebuie să judece nedreptatea potrivit cu sfințenia Lui. „Şi pentru tine, Iudo, este hotărât un seceriş, când voi întoarce captivitatea poporului Meu“. Este cu neputință să aplicăm aceasta la întoarcerea din captivitatea în Babilon deoarece trebuie să observăm că profeții de după captivitate, când vorbesc despre evreii care s-au întors, niciodată nu spun „poporul Meu“, cu excepția prezicerilor cu privire la binecuvântarea viitoare sub domnia lui Mesia cu glorie și putere pe pământ. Întoarcerea evreilor în urma decretului lui Cirus a fost un eveniment nemaiîntâlnit, contrar uzanțelor politice din orient, care poate fi explicat numai prin puterea care a lucrat în conștiința cuceritorului Babilonului prin cuvântul divin și poate și prin influența personală puternică a lui Daniel. Dar cei care s-au întors nu sunt numiți „poporul Meu“. Aceasta așteaptă o altă zi, când evreii „vor privi la Acela pe care L-au străpuns“. Comparați capitolele 1, 2 și 3. Despre acea zi, care este așteptată, vorbește Psalmul 126, când va fi un seceriș cu bucurie după multe și îndelungi dureri.