Osea 5

În Osea 5.1 este un triplu apel. Versetul începe adresându-se în mod cert preoților, apoi este adresată o chemare poporului, iar în cele din urmă este o chemare adresată casei împăratului. Ultimul capitol s-a ocupat cu poporul și numai prin tranziție treptată a ajuns la preoți, dar acum le este adresat un apel conducătorilor religioși și civili.

Se vehiculează idea că Osea este dezordonat, unii mergând până într-acolo încât spun că în carte nu este nici o metodă. Putem înțelege ca oamenii să recunoască faptul că nu reușesc să înțeleagă un profet atât de concis și atât de rapid în schimbarea subiectului, dar este foarte trist că tocmai un episcop care este considerat un învățat a îndrăznit să se pronunțe că este ca foile Sibilei [N. tr.) Sibilele erau personaje din mitologia greacă. Pentru aceste profetese erau renumite Delfi și Persinos. Prima atestare a acestora este in secolul V în. Hr., când Heraclit scria: „Sibila cu gura îndrugând la repezeală lucruri care nu sunt de râs, neîmpodobită și neparfumată, merge peste o mie de ani cu zicerile ei cu ajutorul zeului“. Episcopul se referă la o sibilă din Eritrea, care scria litere pe frunze pentru a alcătui cuvinte.], ca și cum vreun cuvânt inspirat, păstrând respectul care se cuvine, ar putea fi comparat cu oracolele mitice care nu au origine cerească, scrise pe frunze și duse de vânt. Când oare vor ajunge oamenii să învețe modestia și să arate respect față de cuvântul lui Dumnezeu? Dacă nu pot explica un pasaj sau o carte, de ce nu-și recunosc ei ignoranța sau de ce nu tac? Când unul care se mărturisește a fi mare păstor al lui Hristos îndrăznește să vorbească astfel despre scrieri care îl depășesc, aceasta arată orice numai fidelitatea smerită care se cuvine unui slujitor al lui Dumnezeu nu. Totuși așa este din ce în ce mai mult duhul omului în această epocă. Sunt convins, chiar fiind conștient de propriile mele lipsuri, că profeția este, dincolo de orice îndoială, țesută pentru a alcătui un lanț sistematic, că ea tratează profund problemele întregului popor și caută să-l facă pe Iuda să desprindă învățăminte morale din ce se întâmplă cu Efraim cel insensibil și apostat.

Răul idolatriei, asociat cu toate celelalte, este în desfășurare și a pervertit toate clasele de oameni din Israel, până la preoți și la casa împăratului: unii având controlul în chestiunile religioase, celălalt fiind sursa autorității pe pământ. Unde era acum sfântul lui Yahve sau martorul adevăratului David care avea să vină? Domnea neevlavia necugetată și satisfacerea poftelor. Peste tot era răutate. Judecata se îndrepta acum împotriva celor care ar fi trebuit să judece drept. Vai! ei erau o cursă la Mițpa și o plasă întinsă pe Tabor. La est de Iordan sau la vest nu era nici o diferență; îndurările de mai înainte, care se cuvenea să nu fie uitate niciodată erau rememorate numai pentru a da frâu liber manifestărilor idolatriei de care erau cuprinși. Și cei răzvrătiți făceau măcel mare, deși Yahve fusese o mustrare pentru ei toți. Cu toate că poporul, în încăpățânarea lui, nici nu gândea, El îl cunoștea bine pe Efraim și Israel nu îi era ascuns, ci El vedea la lucru corupția care întina totul peste tot. Faptele lor nu le permiteau să se întoarcă la Dumnezeu deoarece duhul desfrânării era în sânul lor și ei nu-L cunoscuseră pe Yahve. De aceea, mândria lui Israel avea să fi umilită înaintea Lui și Israel și Efraim aveau să se împiedice în nelegiuirea lor, iar Iuda avea să cadă și el cu ei (v. 1-5).

„Vor merge cu turmele lor şi cu cirezile lor să-L caute pe Domnul, dar nu-L vor găsi; El S-a retras de la ei. S-au purtat cu necredincioşie împotriva Domnului, pentru că au născut copii străini! Acum luna nouă îi va înghiţi cu moştenirile lor“. În stadiul în care au ajuns, nici un fel de jertfe nu vor fi de folos: Dumnezeu rămâne departe de ei. Infidelitatea lor față de El a fost extremă și răul s-a perpetuat, dar acum, spune profetul avertizând cu privire la judecățile prin care vor fi măturați rapid, o lună le va devora toate posesiunile. De aceea, profetul spune: „Sunaţi din trâmbiţă în Ghibea, din corn în Rama! Sunaţi tare în Bet-Aven: înapoia ta, Beniamine! Efraim va fi un pustiu în ziua mustrării; am făcut cunoscut printre seminţiile lui Israel ce este sigur“ (v. 8-9).

Dar vai! în loc să se pocăiască, Iuda a căutat să profite, așa că mânia divină trebuie să vină peste ei. Efraim, în neascultarea de Dumnezeu, a fost destul de supus celui care l-a făcut pe Israel să păcătuiască împotriva lui Dumnezeu, care de atunci este pentru el ca o molie și pentru Iuda ca putreziciunea. Pedepsele nu i-au făcut să se întoarcă la Dumnezeu, ci spre asirian: dar pe cine poate acela să vindece sau să trateze? Era destul de rău că nu i-au fost fideli lui Dumnezeu, dar și mai rău că ei și-au expus neevlavia și necredința apelând la un străin. Este trist când copii lui Dumnezeu se poartă rău unii cu alții, dar este ceva groaznic când ei nu se rușinează să caute ajutor în lumea care îi urăște. Așa a fost cazul cu Israel. Ei s-au făcut de ocară pe ei înșiși și, prin aceea că ei erau poporul lui Dumnezeu, singura legătură a Lui cu pământul, l-au făcut pe El de ocară pe pământ. „Când Efraim şi-a văzut boala şi Iuda rana, atunci Efraim a mers în Asiria şi a trimis la împăratul Iareb [N. a.) Nu cred că avem motive să considedăm că Iareb ar fi un nume propriu, ci mai curând este un apelativ comun cu semnificația „el va susține“ sau „va pleda“ sau „va răzbuna“ regele vrăjmaș. Așa consideră mai mulți antici și moderni. Era asirainul.]; dar acela n-a putut să vă vindece, nici să vă îndepărteze rana voastră“. Dumnezeu era de fapt Cel care făcea rana, deci nu-i de mirare că era incurabilă. „Pentru că voi fi ca un leu pentru Efraim şi ca un pui de leu pentru casa lui Iuda“. Astfel vedem că ei sunt asociați în pedeapsă ca și în păcat, întâi decădere lentă, apoi violență. Iuda nu avea să primească avertismentul dat prin păcatul lui Efraim și judecata care venea asupra lui. În consecință, Yahve spune: „Mă voi duce, Mă voi întoarce la locul Meu, până îşi vor recunoaşte vina şi vor căuta faţa Mea. În strâmtorarea lor Mă vor căuta devreme“.