Osea 4

Restul profeției constă în apeluri pline de indignare adresate de Duhul Sfânt conștiinței din cauza răului din ce în ce mai mare din Israel – nu atât de mult judecata lui Dumnezeu pe o scară largă și harul Lui la final, ci poporul Lui este făcut să privească la sine iarăși și iarăși, fiecare categorie socială să se cerceteze în prezența Lui, care este răbdător față de ei, dar drept în căile Sale. Nu vreau să spun că nu vom găsi aici, în special la sfârșit, ceea ce va face Domnul în bunătatea Lui, dar sunt mult mai multe schițe ale lui Israel sub aspect moral. Modul în care îi tratează și ceea ce denunță compară starea lor actuală cu trecutul lor, dar Duhul profeției se lansează și în viitor. Aceasta vom vedea în restul profeției, care se încheie nu numai cu o chemare la pocăință, ci cu asigurarea pe care Yahve i-o dă lui Israel cu privire la îndurarea și iubirea Lui și la binecuvântările bogate. Astfel, ambele părți se încheie cu Israel binecuvântat în lăuntru și în exterior, pe pământ, spre lauda lui Yahve Dumnezeul lor, în final fiind un apel moral și un avertisment (v. 14.9).

În această parte a doua, capitolul patru începe prezentând motivele plângerii împotriva lui Israel. Ei sunt chemați să-L asculte pe Domnul pentru că are „are o controversă [ N. tr.) Cuvântul este „controversă“ în traducerile Darby, KJV și Diodati, iar în NTLR este „acuză“] cu locuitorii ţării; pentru că în ţară nu este adevăr, nici îndurare, nici cunoştinţă de Dumnezeu“. Este bine să reținem aceasta. Ipocritul sau teoreticianul poate avea o oarece cunoștință dar nu are roade bune, dar la cei care sunt sinceri cunoașterea lui Dumnezeu nu poate fi separată de căi sfinte și drepte deoarece răul în practică se asociază cu necunoașterea lui Dumnezeu. Dacă primul verset prezintă lipsurile care caracterizau starea lor, cel de-al doilea arată răutatea care se manifestă cu o energie uimitoare: „jurământul şi minciuna şi uciderea şi furtul şi adulterul s-au răspândit şi sângele atinge sânge“. Nimic altceva nu vedea profetul. Blasfemia împotriva lui Dumnezeu și corupția și violența între oameni umplu întreaga scenă, și aceasta chiar în țara asupra căreia era continuu ochiul lui Yahve, acea țară ai cărei locuitori de mai înainte El îi nimicise din cauza nelegiuirilor lor. „Pentru aceasta ţara jeleşte şi oricine locuieşte în ea va lâncezi, cu fiarele câmpului şi cu păsările cerurilor. Da, chiar peştii mării vor fi îndepărtaţi“. Dumnezeu a făcut ca sentimentele Lui să se reflecte în creația de pe pământ până și în acelea care par a fi cele mai greu de controlat sau de influențat de om. Așa de mare era dezastrul și nenorocirea sub mâna lui Dumnezeu din cauza păcatului lui Israel. „Dar nimeni să nu se certe şi nimeni să nu mustre, pentru că poporul tău este asemenea celor care se ceartă cu preotul“. Degeaba ar fi vorbit atunci omul, pentru că Dumnezeu trebuia să se ocupe de poporul care L-a respins pe cel care vorbea și judeca în numele Lui. De aceea distrugerea lor era iminentă și va fi continuu „tu“ și „profetul“ și „mama ta“ – totul, rădăcina și ramura. „Şi tu te vei poticni ziua şi profetul se va poticni cu tine noaptea; şi o voi nimici pe mama ta“.

„Poporul Meu este nimicit din lipsa cunoştinţei. Pentru că ai respins cunoştinţa şi Eu te voi respinge, ca să nu-Mi fii preot; pentru că ai uitat legea Dumnezeului tău, voi uita şi Eu pe fiii tăi“ (v. 6). S-ar părea că sensul adevărat este că Israel a încetat să mai fie aproape de Dumnezeu ca popor al Lui (v. Exod 19) și nu că ar fi vorba despre fii ai lui Aaron care ar comite nereguli în slujire și ar aproba păcatul. Nu este vorba de individualități ci de „poporul meu“, după cum pare să se vadă în propoziția ce urmează după cuvântul „preot“. Vom auzi și despre preoți, dar aici este vorba de popor. „Cu cât s-au înmulţit, cu atât au păcătuit împotriva Mea: le voi schimba gloria în ruşine. Ei se hrănesc cu păcatul poporului Meu şi sufletul lor doreşte nelegiuirea lor. Şi ca poporul, aşa va fi şi preotul; şi voi cerceta căile lor împotriva lor şi le voi răsplăti faptele“. Aici se trece treptat de la popor la preot, care sunt identificați atât în răutate cât și în pedeapsă la sfârșitul versetului 9 – acolo este nu „ei“ ci „el“. Ei erau asemenea în rău. Nici o clasă socială nu era neîntinată: și poporul și preoții erau la fel de stricați. Datorită poziției pe care o aveau, preoții puteau fi mai vinovați decât poporul, dar sub aspect moral erau tot una. Dumnezeu însă nu poate să nu judece.

„Şi vor mânca şi nu se vor sătura; vor curvi şi nu se vor înmulţi, pentru că au încetat să ţină seama de Domnul. Curvia şi vinul şi mustul iau mintea. Poporul Meu îşi întreabă lemnul şi toiagul lor le vorbeşte, pentru că duhul curviei îi rătăceşte şi au comis adulter, departe de Dumnezeul lor“. Morala laxă și poftele duc la idolatrie deoarece Satan se folosește de patimi pentru a-i ține pe oameni să trudească sub jugul religiei lui. Vedem deci cât de bine se potrivește necurăția morală cu inima care umblă după dumnezei falși. „Ei jertfesc pe vârfurile munţilor şi ard tămâie pe dealuri, sub stejar şi plop şi terebint, pentru că umbra lor este bună; de aceea fiicele voastre curvesc şi nurorile voastre comit adulter. Nu voi pedepsi pe fiicele voastre când curvesc, nici pe nurorile voastre când comit adulter; pentru că ei înşişi se trag la o parte cu curvele şi jertfesc cu prostituatele. Şi poporul care nu înţelege aleargă spre distrugere“.

Indiferent de ce vor fi fost vinovați unul față de altul, cea mai mare vină a lor era păcatul împotriva lui Yahve, Dumnezeul lor. Și aceasta dă ocazia avertismentului că ei își vor pierde caracterul de preoți ca națiune, adică acea apropiere deosebită de Dumnezeu. Mai mult, ruina lor trebuie să fie o chemare pentru Iuda spre luare aminte. Aceasta pune înainte starea lui Israel în vremea când Osea era pe pământ. „Chiar dacă tu, Israele, curveşti, măcar Iuda să nu se facă vinovat! Şi nu vă duceţi la Ghilgal, nici nu vă suiţi la Bet-Aven“. Este o aluzie la idolatria notorie a lui Israel cu principalele ei sedii, unde Dumnezeu dăduse odată națiunii să-și judece răul ei sau lângă locul unde strămoșul lor, prințul lui Dumnezeu, primise de la El promisiunile harului. Totuși nu era vorba de Betel (casa lui Dumnezeu), ci de stricăciunea din vecinătatea ei, Bet-aven (casa deșertăciunii). „Nici nu jurați: «Viu este Yahve!»“ adăugând astfel ofensă împotriva Lui după ce adevărul Lui a fost profanat, pentru că idolatria nu este nicidecum mai mică, ba chiar este și mai fără scuze când mărturisește numele Lui. Această recunoaștere a lui Yahve împreună cu încercarea de a-L amesteca pe El cu tot ce este contrar lui Yahve constituie principalul cap de acuzare, aceste fiind, în ochii lui Dumnezeu, cel mai grav lucru. Același principiu se aplică și acum: dacă un răufăcător se zice a fi credincios, atunci păcatul lui nu este mai puțin urâcios, ci chiar mai rău. Pentru că nu poate exista un principiu mai imoral sau mai distructiv decât acela de a afirma speranța creștină și a-i face nume rău prin păcat. Dimpotrivă, judecata morală și despărțirea de rău sunt ceea ce se cuvine pentru numele lui Dumnezeu, ca să nu mai spun de iubirea pentru suflet, a cărui eliberare și restaurare o dorim. Pentru că avem a face cu voia lui Dumnezeu și cu căile Lui, potrivit cărora credința omului și mărturisirea numelui Domnului îl așează pe un teren unde se aplică disciplina, unde nu este niciodată tolerat păcatul. Dar gândirea liberă și laxitatea caracterizează aceste zile și, sub pretextul harului, acestea sunt mari rele în ochii lui Dumnezeu.

Remarcați un alt principiu solemn în versetul 17, după ce Iuda este avertizat prin trista ruină a lui Israel: lor le sta înainte o țară pustie de exil. „Efraim s-a alipit de idoli: lăsaţi-l!“ Dumnezeu pedepsește atâta timp cât mai este un cât de mic sentiment, dar atunci când El încetează cu disciplinarea celui vinovat, atunci totul s-a terminat sub aspect moral. Când pe Efraim, sau pe oricine altcibeva, îl lasă în pace astfel, aceasta este pentru că nu mai are nici o speranță și lasă răul să meargă până la capăt fără a-l mai împiedica. „Băutura lor este acră; se dedau în totul curviei, conducătorii lui iubesc cu patimă ruşinea“ – adică se dedau la ceea ce aduce, în mod inevitabil, rușinea. „Vântul l-a învăluit în aripile lui, şi ei se vor ruşina de jertfele lor“. Au refuzat să învețe de la Dumnezeu în pace și dreptate, așa că trebuie să fie luați de vânturi și risipiți departe de vrăjmașii lor și acolo să se smerească pentru că au refuzat să se smerească atunci când erau în țara lor.