Osea

Profeția lui Osea se împarte, în mod natural, în două părți principale, fiecare având secțiunile ei mai mici. Prima parte constă din capitolele 1, 2 și 3, iar cea de-a doua cuprinde restul cărții. În aceste mari diviziuni avem totuși părți distincte.

Osea 1

Primul capitol îl prezintă pe profet cu misiunea lui „în zilele lui Ozia, Iotam, Ahaz, Ezechia, împăraţi ai lui Iuda, şi în zilele lui Ieroboam, fiul lui Ioas, împăratul lui Israel“. El a fost deci contemporan cu Isaia, care a profețit în timpul acelorași împărați, dar numai în cazul lui Osea este menționat împăratul care domnea peste Israel, profetul ocupându-se mai mult cu Israel decât cu Iuda. Cuvântul Domnului privește starea Israelului ca un întreg și se folosește în special de starea tristă a lui Efraim pentru îndreptarea morală a lui Iuda. Aceasta este valabil cu privire la întreaga carte, care este remarcabilă prin aceea că se ocupă numai de evrei fără a spune (cum fac ceilalți profeți) nimic despre națiuni, nici spre judecată, nici spre binecuvântare.

S-ar putea spune că Osea se ocupă în exclusivitate cu poporul lui Dumnezeu din vechime, cu o foarte mică excepție deosebită în primul capitol, dar până și aceasta este în termeni atât de enigmatici (și cred că aceasta cu o intenție divină și într-un scop special) încât mulți nu au putut distinge adevărul avut în vedere din cauză că nu au privit la acesta în lumina Noului Testament. Dar nu putem găsi un exemplu mai izbitor ca acesta care să arate cum o parte a Scripturii poate fi folosită pentru a înțelege mai bine o altă parte a ei, iar nu în mod incorect – adică într-un mod imposibil și fără respect . Pentru a profita mai bine de revelația deplină a gândului lui Dumnezeu facem bine dacă citim comunicările de mai înainte în lumina mai puternică de care avem noi parte. Este aceeași minte care ne este revelată de același Duh și Dumnezeu ne poate da har atunci când rămânem în dependență de El pentru a ne păzi, în măsura în care starea noastră morală permite aceasta, de îngustimea spre care suntem înclinați cu toții, de tendința de a face ca anumite părți din Scriptură să ne fie favorite până într-atât încât să afecteze însușirea restului cuvântului. Nu trebuie să ne așteptăm ca aceia care au asemenea gânduri să înțeleagă cuvântul lui Dumnezeu, și, prin ceea ce iau ca obiect în studiul lor unilateral, ei sunt predispuși să cadă în erori ciudate, poate chiar fatale. Cele mai valoroase adevăruri ale lui Dumnezeu, dacă sunt folosite într-un mod exclusiv, pot ajunge instrumente prin care vrăjmașul să ne facă să susținem o eroare gravă. Astfel, va fi un pericol dacă, de exemplu, gândirea cu privire la înviere se limitează numai la partea cerească a adevărului divin. Sau, dacă luăm profeția, cum ajunge aceasta să aducă uscăciune sufletului dacă aceasta parte a Scripturii ne monopolizează! Să luăm biserica – indiferent sub ce aspect - și nici acest subiect nu prezintă mai multă siguranță. Motivul este simplu: secretul puterii, binecuvântării, siguranței și comuniunii este nu în înviere, nici în cer, nici în profeție, nici în biserică, nici în vreo altă parte a adevărului la care ne-am putea gândi, ci în Hristos, singurul care dă întregul adevăr. Prin urmare, vedem că tot ce știm că este o învățătură și un principiu necesar al revelației lui Dumnezeu este valabil și pentru fiecare detaliu al experienței practice.

În acest caz, data lui Osea indică interesul pe care îl avea pentru Israel, iar lucrarea pe care Dumnezeu i-a încredințat-o este în legătură cu cele douăsprezece seminții ale poporului Său atunci când ruina lui Israel se apropia, iar cea a lui Iuda avea să urmeze nu peste mult timp. Așa, pe scurt, cum este tratat acest subiect, profeția este remarcabil de completă, iar elementul moral este proeminent în cea de-a doua parte a ei, după cum cel dispensațional este în prima parte. Paranteza imperiului națiunilor este aproape complet omisă. Profeția este plină de necazurile și vinovăția lui Israel în ansamblu, și, mai mult decât oricare dintre ceilalți doisprezece profeți mici, Osea izbucnește cu pasiune în durerea pentru popor. În consecință, cartea abundă ca nici o alta în cele mai bruște tranziții, care fac ca stilul lui Osea să fie unic și dificil sub anumite aspecte, și, am mai putea adăuga, mult mai dificil pentru noi tocmai deoarece are un caracter foarte evreesc. Nefiind evrei, noi nu suntem în relație directă cu această profeție, dar cei care sunt evrei o vor înțelege bine în final. Având acea poziție și fiind chemați astfel (chiar simțind profund păcătoșenia lor, vor ști în același timp cum îi dorește Duhul Sfânt), cred că vor înțelege ceea ce pentru noi este dificil pentru că nu suntem în aceeași poziție.

Primul capitol cuprinde în principal acțiuni simbolice, care reprezintă cursul evenimentelor pe care Dumnezeu și le-a propus. „Începutul cuvântului Domnului prin Osea. Şi Domnul a zis lui Osea: «Du-te, ia-ţi o soţie curvă [ N. a.) Cel puțin putem spune că expresia îi spune profetului ceea ce urma să fie Gomer. Dar trebuie să admitem că fraza, în mod firesc, dă impresia că ea ar fi fost deja vinovată de o viață necurată, ceva atât de obișnuit acolo unde domnea idolatria. Dacă Salmon l-a născut pe Boaz din Rahav curva, nu este greu să ne închipuim că Domnul i-a poruncit să o ia pe Gomer de soție pentru a fi o imagine simbolică a lui Israel. Poate că merită să remarcăm că, dacă în versetul 3 se sune că ea i-a născut un fiu, în versetele 6 și 8 nu este aceeași expresie, ci una mai vagă. Caracterul mamei se poate să se fi imprimat asupra copiilor, dar absența pronumelui în cazul lui Lo-ruhama și Lo-ami, spre deosebire de Izreeal, pare ceva remarcabil în această situație.] şi copii din curvie, pentru că ţara s-a dedat în totul adulterului, departe de Domnul»“. Nimic nu poate fi mai evident decât acest obiect declarat. Profetului i s-a poruncit să facă ceea ce trebuie că era extrem de dureros în sine și care trebuie să sugereze ceea cel el, ca om al lui Dumnezeu, trebuia să fi simțit extrem de umilitor și de urâcios. Dar așa era atitudinea lui Israel față de Dumnezeul lor, iar Yahve dorea să-l facă pe profet și pe aceia care ar lua aminte la profeție să înțeleagă întrucâtva ce trebuie că simțea El față de poporul Său. „Şi el a mers şi a luat pe Gomer, fiica lui Diblaim; şi ea a rămas însărcinată şi i-a născut un fiu. Şi Domnul i-a zis: «Pune-i numele Izreel, pentru că încă puţin şi voi cerceta vărsările de sânge ale Izreelului asupra casei lui Iehu şi voi face să înceteze împărăţia casei lui Israel. Şi va fi aşa: în ziua aceea voi frânge arcul lui Israel în valea Izreelului»“. Aceasta a fost prima mare lovitură. Israel avea să fie lovit prin casa lui Iehu, răzbunătorul vinei sângelui care fusese adusă de Izabela cea idolatră. Iehu era un om dur, deșert și plin de ambiții – un om destul de departe de a avea sentimente pe care le-ar fi inspirat de Duhul lui Dumnezeu, dar care a fost totuși folosit ca agent exterior pentru a pedepsi răul evident al casei lui Ahab și al lui Israel.

Neavând rădăcina în Dumnezeu, Iehu nu a avut puterea pentru a se păzi de alte rele. De aceea, deși pentru Iehu a fost o politică potrivită să pedepsească idolatriile flagrante, răul politic și religios care caracteriza împărăția lui Israel părea să-l mențină în continuare împotriva casei lui David. Din vreme ce conștiința poporului nu a simțit nimic față de păcatul lui Ieroboam, acel fapt a fost judecat de Yahve la timpul potrivit. Dumnezeu a lovit nu numai casa lui Iehu ci și pe Israel. Împărăția avea să piară, deși a mai rămas încă puțin timp după aceea; dar a fost lovită de Dumnezeu. Aceasta este ceea ce reprezintă valea Izreel. Dumnezeu avea să-i risipească la timpul potrivit. Asirianul a frânt puterea lui Israel în valea Izreel (care s-a numit Esdraelon după aceea), care a fost o scenă a poftelor și a sângelui de la început până la sfârșit.

Apoi apare o fiică căreia i s-a dat numele Lo-ruhama, nume ce exprimă lipsa de îndurare față de popor. Nu avea să i se mai arate nici un pic de îndurare. Astfel, căderea împărăției lui Israel, care a urmat curând după pedepsirea casei lui Iehu, nu se încheiase încă. Aveau să mai fie judecăți aduse de Dumnezeu pentru că El spune: „Nu voi mai avea îndurare pentru casa lui Israel, ca să-i iert“. Izreelul era numai începutul judecăților lui Dumnezeu. Israel a fost măturat din țară spre a nu mai fi restaurat ca popor separat. „Dar,“ spune El cu aceeași răsuflare, „de casa lui Iuda Mă voi îndura şi-i voi salva prin Domnul Dumnezeul lor; şi nu-i voi salva prin arc, nici prin sabie, nici prin luptă, prin cai, sau prin călăreţi“. Asirianului i s-a permis să nimicească împărăția lui Israel, dar a fost oprit de puterea divină atunci când spera să-l ia și pe Iuda.

Astfel, Iuda a avut parte de o prelungire a păcii. Cel puțin pentru un timp, ei au arătat fidelitate față de Yahve. Apoi s-a mai născut încă un copil, un fiu, și „Domnul a zis: «Pune-i numele Lo-Amie, pentru că voi nu-Mi sunteţi popor şi Eu nu voi fi pentru voi»“. Nu era vorba numai de a-l dezrădăcina complet pe Israel, ci și Iuda este judecat. Cât timp exista seminția împărătească mai era un nucleu în jurul căruia să se strângă poporul. Cât timp casa lui David era fidelă într-o oarecare măsură și Iuda o urma, chiar dacă fără credință, Dumnezeu putea (sub aspect moral) încă să mai aducă o restaurare, sau măcar putea să-i facă să ajungă un popor mare. Dar, odată dovedită lipsa de credință a cercului cel mai dinăuntru, Dumnezeu reprezintă criza solemnă prin nașterea fiului numit Lo-ami. Cu toate acestea, nu se spune nimic despre cuceritorul babilonean. Profetul trece peste captivitatea lui Iuda și ajunge dintr-odată la glorioasa răsturnare a sentinței. Este o reunire a tuturor semințiilor, nu slaba întoarcere de sub Zorobabel. Aici este Unul mai mare, chiar Mesia. Fără-ndoială, El este ales, dat și pus peste ei de Dumnezeu, dar era important să se arate că ei I se vor supune de bunăvoie și în mod activ. Strânși laolaltă, Israel și Iuda își vor pune un cap și vor ieși (sau vor merge) din țară: nu din Babilon sau din Asiria, nici chiar de pe pământ în general, ci cred că expresia mai curând spune despre unirea lor religioasă la aceleași adunări solemne și sărbători, după cum i-am văzut că sunt un singur popor sub o căpetenie. Aceasta rămâne să se împlinească atunci când El va veni pentru a împărăți pe pământ, pentru că atunci ziua Izreelului va fi cu adevărat mare. Dumnezeu îl va planta pe poporul Său în țara Sa pentru ca să nu mai fie risipiți niciodată. Este o zi nu de umilință, ci de glorie manifestată. În aceeași frază care cuprinde judecata lui Iuda, El spune: „Totuşi numărul fiilor lui Israel va fi ca nisipul mării care nu se poate măsura, nici număra. Şi va fi aşa: în locul unde li s-a zis: «Nu sunteţi† poporul Meu!» li se va zice: «Fii ai Dumnezeului celui viu!»“

Observați schimbarea remarcabilă aici, Este scriptura la care se face referire ca fiind aluzia tainică privind chemarea la har a națiunilor. Acest gând, care este prezentat clar în Romani 9, îi surprinde pe mulți cititori. Motivul este acela că noi toți suntem capabili să privim toate ca o antiteză într-un mod omenesc sau limitat. Dacă vreun om al lui Dumnezeu de pe fața pământului ar fi fost lăsat să scrie el fraza și nu ar fi fost sub puterea lui Dumnezeu care este inspirația în cel mai real și mai propriu sens, ar părea aproape de neconceput să fi scris așa fraza. Cine ar fi spus aceasta, chiar să fi fost cel mai bun dintre oameni, dacă iubea pe Israel ca un bun evreu? Sigur că cel mai puțin Osea, a cărui inimă era înflăcărată pentru popor, atât în oroare din cauza răutății lor cât și în dorul după binecuvântare. Dar tocmai de aceea el nu ar fi spus de la el nu „nu sunteți poporul meu“, ci „veți fi făcuți poporul meu credincios“. Nu, aceasta nu este ceea ce spune Dumnezeu, ci ceva diferit. Înclinațiile firești, care sunt atât de puternice chiar și la un om bun ar fi scos din discuție să spună ceea ce a scris Osea. Ne este greu să ne însușim aceasta chiar când ne stă clar înaintea ochilor, când învățătura certă a lui Dumnezeu ne prezintă un gând neobișnuit și un subiect complet nou. Duhul l-a inspirat pe profet și ne poate învăța și pe noi.

După cum am dat anterior indiciul, aceasta este scriptura pe care apostolul Pavel o folosește în Romani 9, după cum bine știm. Acolo el justifică chemarea suverană a lui Dumnezeu ca unică resursă atunci când totul este pierdut pentru om. Este evident cât de bine se potrivește aceasta cu profetul nostru. Israel era în ruină, iar ruina lui Iuda avea să vină. Totul era condamnat. Pe ce poate atunci conta omul? Dacă poporul lui Dumnezeu pe pământ a ajuns o ruină sub un aspect sau altul, la ce era să privească? La nimic și la nimeni altul decât la Dumnezeu. Nu la legea Lui, ci la harul Său suveran. Astfel, exact acesta intervine, deoarece, într-adevăr, suveranitatea lui Dumnezeu trebuie întotdeauna să vină în ajutor, să susțină un suflet și să-i dea bucurie atunci când el este zdrobit, deoarece răul lui este judecat înaintea lui Dumnezeu. Dar deseori este nevoie de mult timp pentru ca omul să ajungă atât de zdrobit. De aceea omul poate avea multe dificultăți, de care reușește să scape abia pe patul de moarte. Cel puțin acolo omul este complet sincer, dacă este complet sincer undeva. Dumnezeu este întotdeauna sincer, dar omul (acum vorbesc numai despre cei care sunt născuți din Dumnezeu) se desparte de acele viziuni, sau mai curând umbre capricioase, care l-au încurcat și l-au dus în rătăcire în timpul activităților vieții. Atunci realizează omul ce este el și ce este Dumnezeu, și, ca urmare, dacă el pierde orice încredere în sine, sub toate aspectele posibile, atunci el poate avea o încredere în Dumnezeu Însuși cum nu a mai avut niciodată până atunci.

Aceasta este exact ce găsim în raționamentele apostolului Pavel. Este ceva care ofensează profund mândria inimii omului, în special pe cea a evreului. N-au primit ei doar promisiuni minunate de la Dumnezeu? Era o mare dificultate pentru ei și sună foarte normal și formidabil, și atunci cum este cu putință ca promisiunile lui Dumnezeu – să nu spun să cadă, ci să pară a cădea. Dar aceasta rezultă numai din faptul că au privit la ei înșiși având promisiunile lui Dumnezeu. Trebuie să ne amintim că Biblia conține nu doar promisiuni, ci, în mare parte, mai ales în Vechiul Testament, cuprinde istoria divină a responsabilității omului. Trebuie să lăsăm loc pentru ambele, astfel încât să nu permitem ca responsabilitatea omului să elimine promisiunile lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, nici să nu neutralizăm responsabilitatea pentru că avem promisiuni.

Tendința oricărui om este să ajungă fie ceea ce se numește arminian, fie ceea ce se numește calvinist și este greu de păstrat echilibrul adevărului fără a devia într-o parte sau alta. Dar, pentru Domnul nimic nu este prea greu, iar cuvântul lui Dumnezeu păzește fără greș de ambele erori. Sunt perfect convins – cu toate că există partizani care gândesc numai într-un mod specific lor și gânditori liberi care nu au nici o dificultate să admită că ambele sunt cuprinse – că nici arminianismul, nici calvinismul nu sunt în Biblie și că ambele sunt profund greșite și nu au nici cea mai mică justificare. Realitatea este că înclinația spre ambele curente este adânc înrădăcinată în mințile care nu au fost înnoite, până într-atât încât același om poate fi arminian într-o situație și calvinist în alta și este probabil ca unul care este un arminian vehement într-o zi poate deveni un calvinist vehement a doua zi. Dar ambele curente își au originea în om și în unilateralitatea lui. Adevărul lui Dumnezeu este în cuvântul său ca revelație a lui Hristos prin Duhul și nicăieri altundeva.

Astfel, este de remarcat că în Romani 9 apostolul înlătură complet modul nepotrivit în care evreii folosesc promisiunile lui Dumnezeu. Printr-o înlănțuire de fapte din cele mai convingătoare și mărturii din Vechiul Testament, care sunt prezentate în acest capitol, el îl obligă pe iudeu să lase îngâmfarea alegerii naționale, pe care o folosește întotdeauna exact cum îi convine lui, pentru că este cu adevărat o îngâmfare. Dacă susțin exclusivitatea pretențiilor lui Israel ca decurgând din descendența carnală din Adam (așa cum era punctul lor de vedere), atunci trebuiau să-i accepte și pe alții ca tovarăși ai lor deoarece Avraam a avut mai mulți fii, nu numai pe Isaac, și apoi Isaac a avut încă un fiu în afară de Iacov. De aceea poziția descendenței din carne nu poate fi nicidecum apărată. O simplă descendență naturală i-ar fi admis pe ismaeliți, de pildă, de care evreii nici nu voiau să audă. Dacă problema era că Ismael s-a născut din Agar, o roabă, în schimb Edom a avut și aceeași mamă și același tată, fiind al lui Isaac și Rebeca, frate geamăn al lui Iacov. Prin urmare, acea poziție era în mod clar nesănătoasă și imposibil de apărat. De aceea suntem nevoiți să ne bazăm pe unica resursă pentru răul omului și pentru starea lui de faliment: suveranitatea lui Dumnezeu și chemarea Lui în har. Aceasta cu atât mai mult cu cât era un timp, chiar în istoria timpurie a poporului ales, când nimic mai puțin decât Dumnezeu nu putea să-i păzească și să le dea o rază de speranță. Vițelul de aur l-au făcut nu ismaeliții, nici edomiții, nici națiunile, ci Israel. I-a tratat atunci Dumnezeu potrivit cu ceea ce fuseseră ei față de El? Nu ar fi meritat ei să fie nimiciți imediat și complet? Se face referire la aceasta acum datorită principiilor morale în relație cu citatul din Osea dat în Romani 9. Și sunt de părere că aceste adevăruri merg împreună în rațiunea Duhului Sfânt. Deci, dacă dorim să înțelegem profeția, trebuie să urmăm și să primim ceea ce este urmărit în discursul din Noul Testament, ceea ce era în mod real inspirat de Duhul și aici.

Prin urmare, în această profeție avem ceea ce era adevărat sub aspect moral de la începutul istoriei lor. Acum acestea se apropiau de sfârșitul trist al lui Israel și ruina lui Iuda era în vedere. Însuși faptul că fuseseră ridicați profeți dovedește că sfârșitul era aproape, deoarece profeția vine numai în urma depărtării de Dumnezeu. Nu există revelații sub formă de profeție atunci când lucrurile merg lin și frumos deoarece atunci, sub aspect moral, nu este nevoie de așa ceva. Ceea ce avem în aceste zile de relativă fidelitate este o prezentare a privilegiului și a datoriei, dar atunci când privilegiul este disprețuit și datoria nu este împlinită, când poporul lui Dumnezeu este în mod evident vinovat și judecata trebuie să vină, profeția vine pentru a spune cum va judeca Dumnezeu răul, dar și despre îndurarea și binecuvântările și mai bune pentru rămășița ascultătoare. Aceste este principiul care a fost valabil și în grădina Edenului. Dumnezeu nu a spus despre sămânța femeii înainte de căderea lui Adam; tot așa când Israel a păcătuit ca Adam, profeția strălucește. Dacă Moise avea înaintea ochilor ruina, ceea ce și era în realitate, profeția i-a fost dată însuși dătătorului de lege, după cum vedem în mod clar la sfârșitul cărții Levitic și Deuteronom, ca să nu mai vorbim de minunata izbucnire prin gura lui Balaam de la sfârșitul cărții Numeri. După aceea, Dumnezeu a dat tot felul de binecuvântări noi împăraților ridicați în har spre a susține poporul. Dar ruina era doar și mai clar hotărâtă. Și profeția ia o formă mai cuprinzătoare, mai sistematică și mai completă. Am putea spune că o întreagă oaste de profeți a apărut în acel timp; cuvinte profetice puternice au avertizat poporul atunci când ceea ce se vedea dădea impresia de forță și stabilitate, dar înaintea lui Dumnezeu totul se terminase, fapt pentru care El a sunat alarma cu o insistență remarcabilă. S-a sunat din trâmbiță pentru Domnul prin toată țara. Astfel, Osea a fost contemporan cu Amos, Mica și Isaia și poate și cu alți profeți. A fost unul și mai înainte dacă comparăm istoria. Și a fost un motiv special pentru care cel de mai înainte nu a fost pus primul în această succesiune, motiv pe care sper să-l explic în această carte când voi ajunge la el.

Falimentul era atât de mare încât singurul temei putea fi găsit numai în suveranitatea lui Dumnezeu. De aceea am văzut că apostolul Pavel ne indică nu numai resursa harului pentru Israel, ci și că falimentul lui Israel a fost ocazia perfectă pentru ca Dumnezeu să se îndrepte spre națiuni. De aceea Pavel citează în Romani 9 acest pasaj: „ca să descopere bogăţiile gloriei Sale peste nişte vase ale îndurării, pe care le pregătise dinainte pentru glorie, pe noi, pe care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei, ci şi dintre naţiuni“ (v. Romani 9.23-26). Deoarece, din momentul în care Dumnezeu recurge la suveranitatea Lui, este o deschidere atât pentru cei dintre națiuni cât și pentru evrei. Dumnezeu nu este suveran dacă nu poate alege pe cine găsește El de cuviință. Dacă este suveran, atunci este normal ca suveranitatea Lui să se arate în modul cel mai evident, iar chemarea națiunilor este o ocazie pentru o asemenea manifestare, deoarece dacă acestea erau mai rele, pentru că erau cu siguranță total decăzute, tocmai prin aceea erau cele mai potrivite obiecte față de care să se exercite suveranitatea Lui în har. „După cum spune şi în Osea: Pe «Nu-i poporul Meu» îl voi numi «Popor al Meu»; şi pe «Nu e preaiubită», «Preaiubită». Şi va fi: În locul unde li s-a spus: «Voi nu sunteţi poporul Meu», acolo vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui viu“. Este evident că versetul 25 este interpretat de apostol în legătură cu restaurarea poporului lui Dumnezeu în temeiul mai bun ca oricare altul, al harului suveran, dar el aplică versetul 26 la națiuni.Totul este prezentat în modul cel mai coerent: „pe noi, pe care ne-a şi chemat, nu numai dintre iudei“ – despre care este vorba în versetul 25, “ci şi dintre naţiuni“ – la care se referă versetul 26. „Şi va fi: În locul unde li s-a spus: «Voi nu sunteţi poporul Meu», acolo vor fi numiţi fii ai Dumnezeului celui viu“. Prin urmare, a fi fiu este ceva mai curând caracteristic pentru națiuni decât pentru evrei. Aceasta este schimbarea (și nu este una nesemnificativă, după cum voiam să spun, ci una foarte importantă), faptul că nu mai este folosit cuvântul „popor“ ci cuvântul „fii“, arătând că Dumnezeu, cu o decență admirabilă, îi sugerează profetului că atunci când va lucra în har, El va lucra într-un mod demn de numele Lui. El va aduce națiunile nu în poziția pe care o avusese Israel, ci într-o poziție mai bună. Chiar dacă erau cei mai răi dintre cei răi, harul îi putea ridica în cea mai apropiată relație cu Dumnezeu Însuși. Națiunile aveau să fie nu înlocuitorul lui Israel, ci „fii ai Dumnezeului celui viu“ – titlu care nu le-a fost niciodată dat pe deplin altora decât celor dintre națiuni care sunt chemați.

Într-un sens vag și general, în comparație cu națiunile care sunt departe de Dumnezeu, Israel este numit fiu, întâi—născut, dar aceasta este numai ca națiune, pe când „fii“ prezintă o relație individuală. Despre expresia „În locul … li se va zice fii ai Dumnezeului celui viu“, de la sfârșitul versetului 10, am spus deja că este o aluzie la chemarea națiunilor, dar este ceva atât de vag încât mulți fac un talmeş-balmeş din toate considerând că se referă numai la Israel. S-ar fi putut să fie privit ca referindu-se la Israel dacă ar fi fost „Atunci ei vor fi Ami“, dar nu spune aceasta, ci „fii ai Dumnezeului celui viu“.

Acesta este punctul de vedere al apostolului Pavel, și ceea ce confirmă că această interpretare este corectă este faptul că și Petru citează din acest profet, el, cel care scria rămășiței credincioase a evreilor, după cum apostolul Pavel, potrivit slujbei sale, le scria celor dintre națiuni. Citând din Osea, Petru omite cuvintele „se vor numi fii ai Dumnezeului celui viu“. Vedeți 1 Petru 2.10: „voi, care odinioară nu eraţi popor, iar acum sunteţi popor al lui Dumnezeu; voi, care nu primiserăţi îndurare, iar acum aţi primit îndurare“. El deci citează din Osea 2 și nu din Osea 1.

Aceasta se potrivește foarte bine cu ceea ce am remarcat deja, că primul capitol spune nu numai despre restaurarea lui Israel (cu toate că acesta este un fapt perfect adevărat și care nu poate combătut sub nici o formă), ci, într-un fel misterios, se lasă loc ca Dumnezeu să-i aducă și pe cei dintre națiuni. Prin această aluzie, care poate fi cu ușurință trecută cu vederea, El arată cum știe totul perfect mai dinainte și ne transmite că națiunile vor fi și ele chemate să aibă o relație deosebită ca fii ai Dumnezeului celui viu și nu numai ca popor al Lui.

De aceea, scriindu-le creștinilor evrei, Petru dă doar citatul din urmă. Chiar dacă, din cauza idolatriei, ei își pierduseră poziția de popor al lui Dumnezeu, apoi prin respingerea lui Mesia nu și-au remediat situația, ci au confirmat sentința dreaptă a lui Dumnezeu, chiar dacă mica rămășiță care se întorsese era la fel de rea ca și părinții lor, ba poate chiar mai rea deoarece au comis o crimă și mai mare prin aceea că l-au respins pe Mesia, totuși harul a intervenit și cei care îl primeau pe Mesia cel respins dar glorificat deveneau popor al lui Dumnezeu. Dar el nu merge mai departe deoarece îi privește ca fiind persoane care, prin har, au intrat, prin credință, în posesia privilegiilor lui Israel înaintea întregului Israel. Ei Îl primiseră pe Mesia și erau deci rămășița acelui popor. Ei, care nu erau un popor au ajuns să fie un popor; ei, care nu avuseseră îndurare, au căpătat îndurare. Dar Pavel, scriindu-le națiunilor, folosește în modul cel mai potrivit ceea ce Petru omite, deci citează nu Osea 2.23 ci Osea 1.20, care sugerează că națiunile sunt chemate spre a avea parte de o îndurare și mai mare. În același timp, El se îngrijește să arate că și evreul are nevoie să fie adus în final pe același teren al harului suveran pe care suntem și noi acum.

De observat că profetul pare să indice restaurarea viitoare a lui Israel folosind, imediat după aceea, o altă expresie, fapt care se cuvine remarcat. „Și,“ spune profetul – adică după ce Dumnezeu îi va fi adus pe cei dintre națiuni, după cum am văzut – „fiii lui Iuda şi fiii lui Israel se vor aduna la un loc şi îşi vor pune o singură căpetenie şi se vor sui afară din ţară“. Aici este evidentă restaurarea lor în țară și unirea lor – nu numai Iuda ci și Efraim cel lepădat – spre a constitui tot Israelul. „Pentru că ziua Izreelului va fi mare“. Însuși numele Izreel, care înainte fusese un cuvânt de reproș și inițiator al judecății, este schimbat prin harul lui Dumnezeu într-un titlu care exprimă îndurarea nespus de mare, când ei vor fi într-adevăr sămânța lui Dumnezeu, nu numai spre a fi semănată ci și pentru a produce o recoltă de binecuvântare care va caracteriza ziua milenară. Așa este primul capitol.