Osea 1

Primele trei capitole constituie prima parte a profeţiei, sau revelaţia planurilor lui Dumnezeu cu privire la Israel. Chiar de la-nceput Israel este tratat ca fiind într-o stare de răzvrătire împotriva lui Dumnezeu. Profetul trebuia să se unească cu o femeie stricată (n-am nici o-ndoială că aceasta era o imagine profetică), a cărei purtare era o expresie a purtării poporului. Fiul pe care ea l-a născut a fost un semn, prin numele pe care a trebuit să i-l dea profetul, al judecăţii lui Dumnezeu asupra familiei lui Iehu şi asupra împărăţiei lui Israel, a cărei existenţă urma să înceteze. În fine, după distrugerea familiei lui Iehu, deşi au urmat mai mulţi împăraţi, totul era încurcat în statul lui Israel şi împărăţia era pierdută. Părea că, deşi Iehu a fost plin de zel pentru a nimici idolatria, astfel încât Dumnezeu, în guvernarea exterioară văzută, a putut, şi, ca mărturie exterioară, a şi trebuit să-l aprobe şi să-l răsplătească, motivaţia acelei căpetenii era departe de a fi curată. Dumnezeu, deci, deşi l-a binecuvântat în ceea ce priveşte guvernarea lui publică, ne arată aici, unde Îşi descoperă gândurile şi modul în care apreciază El lucrurile, faptul că El judecă cu dreptate şi sfinţenie, că El ştie să dezvăluie faptele pe care omul le face din ambiţie personală, din cruzime sau chiar din falsă râvnă, care este de fapt ipocrizie (folosind zelul pentru Yahve ca pretext pentru fapte care urmăresc satisfacerea voinţei proprii). Într-un cuvânt, El descoperă tot ce este din om şi îi dă răsplata dreaptă, şi aceasta cu atât mai mult când acel om pretinde a lucra în numele lui Yahve. Izreelul, odinioară martor al judecăţii executate asupra casei lui Ahab, urma să fie martor al ruinei întregului Israel.

Femeii pe care o luase profetul i s-a născut o fiică, iar Dumnezeu i-a spus profetului s-o numească Lo-Ruhama, adică “fără îndurare”. Nu numai că judecata era executată asupra lui Israel, ci, exceptând harul suveran, a cărui exercitare era păstrată pentru timpul din urmă, acea judecată era definitivă. Răbdarea lui Dumnezeu nu se mai putea exercita faţă de împărăţia lui Israel, numai Iuda urma să mai fie păstrat încă prin puterea lui Dumnezeu.

Un al doilea fiu se numeşte Lo-Ami, adică: “nu-i poporul meu”, pentru că de atunci Yahve nu mai recunoştea poporul ca fiind al Lui. Iuda, care pentru un timp a mai fost păstrat în acea poziţie, deşi cele zece seminţii se pierduseră, şi el, prin infidelitatea lui, a adus întregul Israel sub judecata teribilă de a nu mai fi poporul lui Dumnezeu şi a fi abandonaţi de Yahve, care nu mai dorea să fie Dumnezeul lor. După ce într-un mod concis şi clar a pronunţat astfel judecata, Dumnezeu a vestit la fel de clar şi harul Lui suveran faţă de ei. Cu toate acestea, Dumnezeu a spus prin gura profetului că numărul fiilor lui Israel va fi ca nisipul mării şi că nu va putea fi numărat. Dar acest har deschide uşa şi altora înafară de iudei, pentru că acolo unde a fost spus “nu e poporul meu”, ei vor fi numiţi “fii ai Dumnezeului Cel viu”**.

Aplicarea la naţiuni a acestui pasaj este constatată de apostol în Romani 9:24-26. Acolo el citează din sfârşitul capitolului al doilea al lui Osea , ca exprimând harul faţă de iudei, iar versetul pe care-l cercetăm arată îndurarea faţă de naţiuni. Dimpotrivă, 1. Petru 2:10, care se adresează doar iudeilor convertiţi, citează doar sfârşitul capitolului al doilea. Nu există nicio îndoială că iudeii nu se vor întoarce, potrivit acestui principiu, decât în zilele din urmă, dar aici Duhul Sfânt se exprimă, după cum o face într-o mulţime de pasaje citate de apostol, într-un mod care se adaptează primirii naţiunilor atunci când va veni timpul prevăzut de Dumnezeu. Dar merge mai departe aici şi anunţă reîntoarcerea fiilor lui Iuda şi a celor zece seminţii, reunite şi supuse unei singure căpetenii în acea zi mare*** a seminţei lui Dumnezeu.

Se spune că ei vor ieşi din nou din ţară, dar ar fi mai curând “se vor sui din ţară”. Unii presupun că este vorba despre reîntoarcerea dintr-o ţară străină, dar cred că sensul este mai curând că toţi, din toată ţara, se vor sui la Ierusalim, ca un singur popor, la sărbătorile lor solemne.

Astfel, judecata poporului, a unui popor stricat şi necredincios, şi harul faţă de naţiuni şi apoi şi faţă de Israel ca popor, sunt vestite în mod clar şi în puţine cuvinte, dar într-un mod care cuprinde toată mulţimea căilor lui Dumnezeu.