Orgoliul se stinge greu ...

- extras dintr-o scrisoare (1847) -

Iubitul meu prieten şi frate în Isus Hristos,

Am primit cu multă plăcere traducerea dumneavoastră. Dar, drag prieten, nu mă pot abţine să vă spun că plăcerea produsă de apariţia acestei lucrări a fost estompată de opinia dumneavoastră mult prea favorabil exprimată despre mine în prefaţă. Înainte de a citi lucrarea am oferit un exemplar unui foarte drag şi sincer prieten, care mi-a spus că aţi vorbit laudativ în prefaţă despre evlavia mea. Acest pasaj, când l-am citit şi eu ulterior, a produs acelaşi efect asupra mea ca şi asupra prietenului meu.

Acum vă scriu aceste rânduri cu speranţa că nu veţi lua ca nepotrivite lucrurile pe care vi le voi spune despre acest subiect şi care sunt rodul unei lungi experienţe...

Orgoliul este cel mai mare dintre păcatele care ne asaltează. Dintre toţi duşmanii noştri, acesta moare cel mai lent şi cel mai anevoios. Chiar copiii lumii sunt capabili să distingă acest adevăr. O doamnă spunea pe patul de moarte: „Ştiţi ce moare ultimul în om? Dragostea de sine! (Amorul propriu!)" Dumnezeu urăşte orgoliul înainte de toate, pentru că acesta îl aşază pe om în locul care de fapt Îi aparţine Celui care este deasupra tuturor lucrurilor. Orgoliul întrerupe părtăşia cu Dumnezeu şi atrage pedeapsa Sa, pentru că „Dumnezeu stă împotriva celor mândri" (1 Petru 5.5). Şi tot Cuvântul ne spune că este rânduită o zi în care „mândria omului va fi smerită şi trufia oamenilor se va pleca " (Isaia 2.17).

De asemenea, dragul meu prieten, nu mă îndoiesc că nu poţi face un rău mai mare aproapelui decât să-l lauzi, susţinându-i orgoliul. „ Un om care îl linguşeşte pe aproapele său îi întinde un laţ pentru paşii lui" (Proverbe 29.5) şi „gura linguşitoare lucrează ruina" (Proverbe 26.28).

Pe de altă parte, privirea noastră este mult prea scurtă pentru a fi în stare să aprecieze nivelul de evlavie al fratelui nostru; nu suntem capabili să cântărim exact fără „balanţa (sau cântarul) templului", dar aceasta este în mâna Aceluia care cercetează inimile.

„Nu judecaţi nimic înainte de vreme, până va veni Domnul ... şi va arăta sfaturile inimilor; şi atunci fiecare îşi va avea lauda de la Dumnezeu" (1 Corinteni 4.5).

Noi îi putem aprecia pe fraţi în bine sau în rău, cu moderaţia cuvenită, dar să ne amintim că judecata cea mai sigură şi mai minunată este cea despre noi înşine când apreciem că ceilalţi ne sunt superiori.

Dacă vă întrebaţi cum ştiţi că sunt „omul cel mai avansat în cariera creştină" şi „eminent slujitor al lui Dumnezeu", v-ar fi fără îndoială greu să vă răspundeţi. Poate că veţi cita lucrările pe care le-am publicat, dar nu ştiţi că puteţi ţine la fel ca mine o predică care zideşte ... Ochiul (după cum spune un proverb) vede mai departe decât picioarele şi, din nefericire, nu ştim întotdeauna toate lucrurile despre care propovăduim. Apoi, nu ştiţi că „avem comoara aceasta în vase de lut, pentru ca măreţia puterii să fie de la Dumnezeu, şi nu de la noi" (2 Cor. 4.7)?

Nu vreau să vă spun opinia mea despre mine însumi, căci, făcând aşa, aş urmări, probabil, de la un capăt la altul, propria mea poziţie; şi tot urmărind-o, aş părea smerit, ceea ce nu sunt.

Vreau mai degrabă să vă spun ce gândeşte învăţătorul despre mine. El, care cercetează inima şi spune adevărul, El, care este Amin şi Martorul credincios, mi-a vorbit deseori în taina sufletului şi Îi mulţumesc. Dar, credeţi-mă, nu mi-a spus că sunt creştin excepţional sau avansat pe drumul evlaviei; din contră, El îmi spune foarte clar că locul care mi se potriveşte este primul dintre păcătoşi şi ultimul dintre sfinţi.

Fără îndoială, iubit prieten, trebuie să accept aprecierea Sa, şi nu pe a dumneavoastră. Creştinul excepţional este acel necunoscut de care nimeni n-a auzit vorbindu-se, este acel sărman lucrător sau slujitor a cărui fericire este Hristos şi care face totul sub privirile sale şi pentru aprobarea Sa. Cei dintâi vor fi cei din urmă.

Să ne încurajăm, drag prieten, în a-L onora pe Domnul. Numai El este vrednic de onoare, de laudă şi de adorare; bunătatea Sa n-a fost niciodată suficient evaluată. Cântarea sfinţilor din Apocalipsa 5 nu-L onorează decât pe Acela care i-a răscumpărat prin sângele Său. Nu conţine nici un cuvânt despre vreunul dintre ei, nici un cuvânt despre şirurile cu excelenţi sau cu neexcelenţi (anonimi). Orice distincţie se pierde în titlul comun de „răscumpăraţi", care este fericirea şi gloria întregii cete. Să ne punem inimile în armonie cu cântul în care slabele noastre glasuri se vor uni într-o zi! Este bucuria noastră aici, jos, şi contribuim astfel la glorificarea lui Dumnezeu! Să nu o reducem prin laudele reciproce cu care creştinii se răsplătesc deseori între ei! Nu putem avea două guri, una care Îi laudă pe Dumnezeu şi alta care-l laudă pe om! Să facem aici, jos, ceea ce serafimii fac acolo sus! Cu două aripi ei îşi acoperă faţa, ca semn de sfială înaintea prezenţei sfinte a Domnului, cu altele două îşi acoperă picioarele, pentru a-şi ascunde umblarea după ale lor şi cu ultimele două zboară pentru a împlini dorinţa Stăpânului lor, în timp ce nu încetează să spună: „Sfânt, sfânt, sfânt este Domnul oştirilor; tot pământul este plin de gloria Sa" (Isaia 6.2-3).

J. N. D.