Orânduirile sociale în lumina Cuvântului lui Dumnezeu

După ce, timp de două secole, creştinii au fost mai tot timpul persecutaţi şi omorâţi pentru că ei nu se închinau la niciunul dintre numeroşii zei ai naţiunilor din Imperiul roman, iată că cineva s-a gândit să împace lucrurile, că tot, după atâtea eforturi creştinii nu au fost nimiciţi. Împăratul Constantin a cercetat ce reprezentau de fapt creştinii pentru imperiul lui şi, fără doar şi poate, a ajuns la concluzia că ei i-ar fi putut fi de folos. Doar nu spunea apostolul Pavel: “Orice suflet să fie supus autorităţilor care sunt mai presus de el. Pentru că nu este autoritate decât de la Dumnezeu; şi cele care există sunt rânduite de Dumnezeu. De aceea, cine se opune autorităţii se împotriveşte rânduielii lui Dumnezeu; şi cei care se împotrivesc îşi vor primi judecata” (Rom. 13.1-2) şi “daţi tuturor ce le datoraţi: cui îi datoraţi taxă, taxă; cui vamă, vamă; cui teamă, teamă; cui onoare, onoare” (Rom. 13.7). Ori, cărui guvernant nu îi convine să guverneze peste nişte oameni care trăiesc după asemenea principii şi nu caută să se sustragă de la plata taxelor şi nu gândesc să îl răstoarne din funcţie? Şi nu spusese Isus: “Daţi deci Cezarului cele ale Cezarului şi lui Dumnezeu cele ale lui Dumnezeu”? (Mat. 22.21). Atunci Cezarului îi convenea de minune să i se dea ceea ce cerea el, cât despre Dumnezeu, din vreme ce nu venea în persoană să-şi ceară drepturile, Cezarul putea aranja ca acelea care se vor da pentru Dumnezeu să nu-l deranjeze pe el cu nimic. Şi aşa a ajuns “sfântul” împărat să impună creştinismul ca religie de stat, şi toţi, spre a fi pe placul împăratului, s-au făcut creştini. Astfel, după cum spunea cineva, lumea a căpătat o spoială de creştinism, iar biserica a ajuns să fie pătrunsă adânc de spiritul lumii, până într-atât încât, în loc să fie adunarea celor care nu sunt din lume (v. Ioan 16.18-19, 1 Ioan 2.15-17, Iac. 4.4), a ajuns să fie o organizaţie cu mare influenţă în societate.

Apoi, şi după ce imperiul s-a destrămat, fiecare rege şi chiar fiecare senior pe domeniul lui susţinea că el are autoritate din partea lui Dumnezeu şi că popoarele trebuie să i se supună, dar nu avea nicidecum în vedere responsabilitatea pe care, în calitate de conducător, o avea faţă de Dumnezeu pentru felul în care guverna peste supuşii săi. Punând accentul pe textele amintite mai sus, ignora în mod voit textele din Scriptură care arătau responsabilitatea înaintea lui Dumnezeu a conducătorilor. Şi, deasupra tuturor, s-a ridicat Papa, cu pretenţia de a fi “Vicarius Filii Dei” – adică locţiitorul Fiului lui Dumnezeu – şi urmaş al apostolului Petru. Aceasta ignorând în mod voit că, după înălţarea lui Isus, doi îngeri le-au spus ucenicilor: “acest Isus, care a fost înălţat de la voi la cer, aşa va veni, în felul în care L-aţi văzut mergând spre cer” (Fapt. 1.11), adică va veni în persoană şi nu prin delegaţi sau reprezentanţi. Şi nici Petru şi nici Pavel nu au desemnat nici un fel de succesori ai lor. Ba, în ceea ce priveşte numărul apostolilor, el rămâne 12, şi aşa este menţionat şi în Apocalipsa. Nici vorbă de succesiune apostolică în Noul Testament. Şi totuşi Papa avea pretenţia de a guverna lumea în numele Fiului lui Dumnezeu şi că el este acela care trebuie să pască naţiunile cu un toiag de fier (Ps. 2.9), când acest text se aplică numai la Domnul Isus atunci când El va veni personal să împărăţească pe pământ.

Şi toţi aceştia care pretindeau că guvernează din partea lui Dumnezeu ignorau în mod voit responsabilitatea pe care o aveau faţă de Dumnezeu şi că “dacă robul acela rău va zice în inima lui: «Stăpânul meu întârzie să vină», şi va începe să-i bată pe cei împreună-robi cu el şi va mânca şi va bea cu beţivii, domnul acelui rob va veni într-o zi în care el nu aşteaptă şi într-un ceas pe care nu-l ştie; şi îl va tăia în două şi îi va rândui partea cu cei făţarnici; acolo va fi plânsul şi scrâşnirea dinţilor” (Mat. 24.48-51).

Sigur că Dumnezeu nu a îngăduit perpetuarea unor asemenea monstruozităţi, aşa că, la timpul hotărât de El, au venit revoluţiile şi unii dintre cei care se pretindeau a fi împuterniciţi de Dumnezeu, dar nesocoteau învăţăturile Bibliei, au ajuns chiar să fie decapitaţi. Şi astfel s-a închis un capitol lung şi deosebit de sumbru al istoriei omenirii, care şi astăzi este numit “evul întunecat”.

Şi, după acea perioadă în care conducătorii pretindeau a fi împuterniciţi de Dumnezeu, cei care au capital au ajuns să domine lumea, şi, aşa cum vedem cel mai bine azi, totul este dominat de marile finanţe. Aşa este orânduirea capitalistă, care proclamă principiul liberei concurenţe: anume că fiecare este liber să facă eforturi pentru a se impune pe piaţă. Este oare aceasta ceva nou? Nicidecum! Pentru că, în cartea Ecelsiastul, cu aproximativ un mileniu înainte de Hristos, împăratul Solomon scria: “am văzut toată truda şi toată iscusinţa la lucru: aceasta este doar din gelozia omului faţă de aproapele său” (Ecl. 4.4). Iată prima enunţare din istorie a principiului concurenţei. Dar acest principiu are rădăcini şi mai adânci: în grădina Edenului, şarpele l-a ispitit pe om cu sugestia “veţi fi ca Dumnezeu” (Gen. 3.5) – adică ştiind mai multe si cu posibilităţi de a face mai multe. Ori, dacă nu poate să ajungă chiar ca Dumnezeu, omul caută să se arate cumva superior semenului său. Şi această realitate care este recunoscută în capitalism şi luată drept motor al societăţii, ceea ce face ca orânduirea capitalistă să fie cel mai bine adaptată la ceea ce este omul şi să aibă cel mai mare succes dintre toate orânduirile de până acum.

Dar, în această concurenţă acerbă, mulţi sunt daţi la fund şi se simt oprimaţi şi nedreptăţiţi: de ce unii să aibă atât de multe bunuri materiale încât depăşesc mult necesităţile lor, iar ei să ducă lipsă? Aşa că, drept replică a apărut, în mod necesar gândirea socialistă şi comunistă. Şi comunismul îşi propune – cel puţin la nivel declarativ - ca orice om să aibă lucrurile de care are nevoie şi nimeni să nu ducă lipsă, şi chiar toţi să fie la fel de avuţi. Dar atunci nu se respectă principiul concurenţei care este înscris în caracterul omului. Şi, recunoscând că orânduirea socială comunistă nu se potriveşte cu caracterul omului, teoreticienii comunismului au formulat ideea că este necesară “formarea omului de tip nou”, adică unui tip de om cu alt caracter ... Însă nici această idee nu este deloc nouă, pentru că, în evanghelia după Ioan, Domnul Isus îi spunea lui Nicodim: “adevărat îţi spun: dacă cineva nu este născut din nou, nu poate vedea Împărăţia lui Dumnezeu” (Ioan 3.3). Şi, mai înainte, despre aceasta scria profetul Ezechiel “vă voi da o inimă nouă şi voi pune un duh nou în voi; şi voi lua inima de piatră din carnea voastră şi vă voi da o inimă de carne. Şi voi pune Duhul Meu în voi şi vă voi face să umblaţi în rânduielile Mele şi să păziţi judecăţile Mele şi să le faceţi” (Ezec. 36.26-27), această schimbare fiind urmată de binecuvântare şi belşug. Şi, dacă este să comparăm principiile morale pe care Dumnezeu le doreşte respectate cu ceea ce propun teoreticienii comunismului ca normă de viaţă constatăm o mare asemănare. Şi, pe baza acestei potriviri, patriarhul Justinian Marina a tras concluzia că, din vreme ce comunismul urmăreşte să creeze omul nou, comunismul este după voia lui Dumnezeu! Dar comuniştii se declară atei şi neagă cu înverşunare existenţa lui Dumnezeu şi zic că ei vor crea omul de tip nou, pe când Scriptura spune că această transformare a omului o va face Dumnezeu însuşi... Ce pare mai logic? Ca omul să se transforme pe sine singur, fără a interacţiona decât cu alţi oameni mai mult sau mai puţin ca el însuşi sau ca Dumnezeul atotputernic să-l transforme pe om? Încercând să se transforme singur, omul nu reuşeşte decât să-şi mascheze pentru câtva timp firea lui, adevăratul lui caracter urmând să răbufnească sub presiunea unor împrejurări pe care el nu le-a putut prevedea...

Şi istoria demonstrează absurditatea teoriei comuniste. După răsturnarea de la putere a capitaliştilor, cei care au condus revoluţiile comuniste s-au întronat ca nişte dictatori. Ei se proclamau atei, şi, prin aceasta doreau să fie ei dumnezei. Şi, în acest sens, a rămas consemnată expresia favorită a unui lider comunist: “eu sunt dumnezeul tău”. Apoi, dacă tot statul comunist a ajuns să le asigure oamenilor minimul necesar pentru a trăi cât-de-cât, atunci cei mai mulţi au ajuns să se străduiască să nu muncească mai deloc, ci să mimeze munca şi să mintă că depăşesc planul şi au realizări minunate... Astfel, comunismul a ajuns să se prăbuşească economic. Şi astăzi, în China, unde la putere este Partidul Comunist şi nu mai există alt partid politic, economia chineză nu este condusă după principiile lui Lenin, la care Partidul Comunist Chinez a renunţat demult, ci după principii capitaliste...

Atunci, ce să aşteptăm, decât venirea Domnului Isus, care a spus: “Eu vin curând”. Şi, dacă au trecut aproape 2000 de ani de când Ioan a scris aceasta în Apocalipsa, aceasta nu este pentru că L-ar împiedica nişte forţe să vină, ci pentru că El încă mai aşteaptă ca unii oameni să se pocăiască şi să vină la credinţă şi astfel să primească viaţa eternă, pentru că, la venirea Lui pe pământ pentru ca să-şi instaureze împărăţia, El îi va judeca pe toţi cei care vor fi atunci pe pământ. Sub domnia Lui, timp de 1000 de ani pământul va fi binecuvântat şi atunci se vor realiza visele de dreptate şi de belşug pe care le-au avut oamenii pe pământ timp de milenii. În acel timp de 1000 de ani, diavolul va fi legat. “Şi, când se vor împlini cei o mie de ani, Satan va fi dezlegat din închisoarea lui şi va ieşi ca să amăgească naţiunile care sunt în cele patru colţuri ale pământului … Şi s-au suit pe întinderea pământului şi au încercuit tabăra sfinţilor şi cetatea cea iubită; şi a coborât foc din cer de la Dumnezeu şi i-a mistuit” (v. Apoc. Cap. 20).

Dar, dacă este să ne punem încrederea în Domnul Isus, aceasta este în primul rând nu pentru pământul acesta, ci “dacă credem că Isus a murit şi a înviat, tot aşa şi Dumnezeu va aduce împreună cu El pe cei care au adormit înIsus. Pentru că vă spunem aceasta prin Cuvântul Domnului, că noi, cei vii, care rămânem până la venirea Domnului, nu o vom lua nicidecum înaintea celor care au adormit; pentru că Domnul Însuşi, cu un strigăt, cu glasul arhanghelului şi cu trâmbiţa lui Dumnezeu, va coborî din cer; şi întâi vor învia cei morţi. în Hristos; apoi noi cei vii, care rămânem, vom fi răpiţi în nori împreună cu ei, pentru a-L întâmpina pe Domnul în văzduh: şi astfel vom fi întotdeauna împreună cu Domnul” (1. Tes. 4.14-17).