Numeri 20:1-13

　　„Nu era apă!“ Murmurele se reaprind. Poporul se îmbulzeşte şi se ceartă ca la Meriba (Exod 17). N-au făcut ei nici un progres de la începutul călătoriei prin deşert, în ciuda bogatelor experienţe ale dragostei lui Dumnezeu? „Şi de ce ... şi de ce ...“ (v. 4 şi 5) nu e apă? Totuşi stânca este întotdeauna acolo. DOMNUL este obligat să-i amintească aceasta chiar şi lui Moise. Dar numai repetarea acestor „de ce-uri“ nu poate face să curgă apă. Trebuie să i se vorbească stâncii. Nu găsiţi că este o minunată imagine a rugăciunii? Dumnezeu ne poate da tot ce ne este necesar, fără să aştepte vreodată să ducem lipsă. Dar doreşte să-I cerem tocmai pentru a ne aminti că depindem de El. Moise face aici o gravă greşeală. În loc să vorbească stâncii, cum îi spusese DOMNUL, o loveşte cu nerăbdare şi bruscheţe. Gest aparent lipsit de importanţă, dar în realitate grav prin semnificaţie! După cum stânca lovită o dată la Horeb (Exod 17.6) nu mai trebuia lovită din nou, tot astfel Hristos a primit odată pentru totdeauna cupa judecăţii divine. De atunci încoace El nu mai trebuie să sufere şi să moară. Lucrarea Lui este suficientă pentru a le da din belşug alor Săi apa cea vie în tot drumul prin pustiu. Cu condiţia să-I vorbim. Facem noi aceasta?