Numeri 19:1-10

　　Jertfa viţelei roşii ocupă un loc deosebit la mijlocul cărţii pustiului, pentru că este văzută ca un simbol al nevoilor din deşert. Ca şi celelalte jertfe, aceasta reprezintă anumite aspecte ale persoanei şi lucrării lui Hristos. Această „viţea roşie fără cusur, în care nu este cusur şi peste care n-a fost jug niciodată“ (v. 2), Îl evocă pe Cel care a fost victima fără pată şi care nu a cunoscut grozavul jug al păcatului, aşa cum îl cunoaştem noi.După ce jertfa era adusă în afara taberei, sângele ei se stropea înaintea cortului întâlnirii. Apoi aceasta era arsă complet. Grăsimea ei nu era oferită Domnului, nici preotul nu mânca nimic din ea. Dimpotrivă, se strângea cenuşa şi se procura o mare cantitate de „apă de curăţire“, suficientă pentru a spăla orice întinare a fiecărui israelit pe tot parcursul călătoriei prin pustiu. Această jertfă nu corespunde, ca cele din Levitic 4, la nevoile celor neîntorşi la Dumnezeu, ci la cele ale credincioşilor care au căzut. Lucrarea pe care a făcut-o Isus o singură dată este o resursă pentru a-i curăţi de păcate şi pentru a-i păstra în părtăşie pe răscumpăraţii Săi care sunt expuşi întinării. Prin Cuvânt (apa), Duhul Sfânt aminteşte inimii şi aduce în conştiinţa credinciosului căzut suferinţele lui Hristos (cenuşa).