Nu toleranţă, ci îndelungă răbdare

Un argument al ateilor în favoarea credinţei lor că nu există Dumnezeu este de genul: „Dacă există un Dumnezeu atotputernic, care este şi plin de bunătate şi dragoste, atunci cum poate el să tolereze atâtea rele în lume? Cum tolerează el atâtea crime şi războaie? Cum lasă el să moară de foamete copii, în timp ce o mână de oameni au sub control sute de miliarde de dolari şi destinele a miliarde de oameni?“ Da, şi la prima vedere pare rezonabil. Dar nu ar fi atunci bine să vedem ce spune Biblia cu privire la ceea ce tolerează Dumnezeu?

În cartea Geneza citim că Dumnezeu l-a aşezat pe om într-o grădină cu „tot felul de pomi plăcuţi la vedere şi buni de mâncat“, având libertatea să mănânce din orice pom din grădină, cu o singură excepţie şi o singură interdicţie: „Dar din pomul cunoştinţei binelui şi răului să nu mănânci, pentru că, în ziua când vei mânca din el, vei muri negreşit“ (v. Geneza 2-3). Dar omul nu a ascultat cu toate că era numai o singură interdicţie. şi atunci ce a făcut Dumnezeu? Nu putea atunci Dumnezeul cel atotputernic să termine imediat cu omul şi apoi să facă alt om? Da, dar Dumnezeu, fiind plin de dragoste, a permis ca Adam să mai trăiască încă aproape nouă sute treizeci de ani. Nu seamănă aceasta a fi toleranţă? A tolerat ca omul păcătos, pe care nu-l mai putea primi în prezenţa Lui, să mai trăiască peste nouă sute de ani. Dar, de fapt, dacă este să cercetăm Biblia, vedem că în această carte nu se găsim cuvântul toleranţă, ci, în schimb găsim expresia „îndelungă răbdare“ (v. Ieremia 15.15, Romani 2.4, 9.22). Are îndelungă răbdare faţă de omul care nu face nimic plăcut lui: da, pentru că dacă ar fi să judece acum şi să execute sentinţa, atunci nici un om nu ar scăpa cu viaţă. Dar Dumnezeu spune: „Am eu în adevăr vreo plăcere în moartea celui rău? zice Dumnezeu. Nu mai curând în întoarcerea lui de la calea lui, ca să trăiască?“ (Ezechiel 18.23). Nu este vorba de acel gen de toleranţă pe care o avem noi faţă de alţii care nu ne plac pentru ca să evităm nişte conflicte. Pentru că noi, în general arătăm toleranţă faţă de cei cu care nu suntem de acord atunci când nu găsim modalitatea de a-i „aranja“. Pentru că, de cele mai multe ori, atunci când avem mijloacele de a-i „pedepsi“ pe cei care nu ne plac nu manifestăm deloc toleranţă faţă de ei, ci le facem ceea ce considerăm noi că li s-ar cuveni. Dumnezeu însă, cu toate că are toate mijloacele pentru a pedepsi şi a face dreptate imediat, are îndelungă răbdare faţă de om pentru ca să se pocăiască şi să fie mântuit. Când s-a dovedit cu prisosinţă că „Un om nu va putea nicidecum să-l răscumpere pe fratele său, nici să-I dea lui Dumnezeu un preţ de răscumpărare pentru el (pentru că răscumpărarea sufletului lor este aşa de scumpă, că trebuie să renunţe la ea pentru totdeauna), ca să trăiască pentru totdeauna, să nu vadă groapa“ (Ps. 49.7-9), atunci El L-a trimis pe Fiul Său, cel de-o fiinţă cu El, să coboare pe pământ într-un trup omenesc, de carne, din punct de vedere biologic exact ca al celorlalţi oameni, dar fără nici o înclinaţie spre păcat, pentru a plăti acel preţ pe care nimeni altul nu-l putea plăti, pentru a fi „Mielul lui Dumnezeu, Cel care ridică păcatul lumii“ (Ioan 1.29). Era necesar ca Isus să moară pentru că „plata păcatului este moartea“, iar numeroasele jertfe cerute de legea dată prin Moise nu erau decât simboluri ale acestei jertfe unice şi desăvârşite, pentru că nimic de pe pământ nu poate reprezenta destul de bine, măcar sub un aspect, această jertfă de o valoare inestimabilă. „Pentru că atât de mult a iubit Dumnezeu lumea încât a dat pe singurul său Fiu, pentru ca oricine crede în El să nu piară, ci să aibă viaţa eternă“ (Ioan 3.16). Iar dacă „plata păcatului este moartea“, „darul de har al lui Dumnezeu este viaţa eternă în Isus Hristos, Domnul nostru“ (Romani 6.23). Adică omul nu poate „câştiga“ prin nişte eforturi deosebite dreptul la viaţa eternă, ci Dumnezeu îi dă aceasta ca un dar, deoarece El este plin de bunătate şi dragoste.

Dacă Dumnezeu îngăduie încă să fie atât de multe rele şi nedreptăţi în lume şi nu execută judecata, aceasta este pentru că El „nu L-a trimis pe Fiul omului ca să judece lumea, ci ca lumea să fie mântuită prin El“ şi tot mai aşteaptă ca oamenii să creadă în El pentru a fi mântuiţi. De aceea „El face să răsară soarele Său şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi“ (Matei 5.45), pentru că are îndelungă răbdare. Dar, celor care refuză să creadă în El le este adresat avertismentul: „Sau dispreţuieşti tu bogăţiile bunătăţii Lui, şi ale îngăduinţei şi ale îndelungii răbdări, necunoscând că bunătatea lui Dumnezeu te conduce la pocăinţă? Dar, după împietrirea ta şi după inima ta nepocăită, îţi aduni mânie, în zi de mânie şi de descoperire a dreptei judecăţi a lui Dumnezeu“.

Răbdarea lui Dumnezeu este îndelungă, dar nu infinită. Pentru că va veni un timp când perioada îndelungii Sale răbdări va lua sfârşit şi El va judeca lumea şi Domnul Isus îşi va întemeia împărăţia Lui pe pământ, care va dura o mie de ani, iar în acea perioadă El spune că: „Pe cel care-l vorbeşte de rău în ascuns pe aproapele său îl voi nimici; nu-l voi suferi pe cel care are ochi mândri şi inimă îngâmfată. Ochii mei vor fi peste cei credincioşi din ţară, ca să locuiască lângă mine: cel care umblă pe o cale desăvârşită, acela îmi va sluji. Cel care practică înşelăciunea nu va locui înăuntrul casei mele; cel care spune minciuni nu va sta înaintea ochilor mei. În fiecare dimineaţă îi voi nimici pe toţi cei răi din ţară, ca să stârpesc din cetatea Domnului pe toţi lucrătorii nelegiuirii“ (Ps. 101.5-8). Da, atunci va veni vremea când Dumnezeu nu va tolera pe pământ nici o manifestare a răutăţii. Până atunci însă, când este vorba de nedreptăţile şi de relele de pe pământ, credincioşii se cuvine ca, în purtarea lor să-L aibă în vedere pe „Isus Hristos, care a mărturisit înaintea lui Pilat buna mărturisire“ (1 Timotei 6.13). Şi care este acea mărturisire? Când Pilat L-a întrebat dacă era împăratul iudeilor, Isus i-a răspuns: „Împărăţia Mea nu este din lumea aceasta; dacă Împărăţia Mea ar fi fost din lumea aceasta, slujitorii Mei ar fi luptat ca să nu fiu predat iudeilor; dar acum Împărăţia Mea nu este de aici“ (Ioan 19.36). Acesta este un aspect pe care mulţi care se mărturiseau creştini nu l-au avut în vedere, că Domnul Isus, omul desăvârşit şi în totul ascultător de Dumnezeu, a spus „nu acum“ şi aşteaptă momentul când va veni să împărăţească. Dacă El nu împărăţeşte, atunci alţii au găsit că ar fi cazul să împărăţească ei în numele lui. şi nu a dus oare această gândire la abuzuri pe care întreaga omenire le condamnă şi care îi fac pe atei să declare că religia, inclusiv creştinismul, promovează intoleranţa?

Ateii declară că intoleranţa manifestată în special de biserica catolică (dar se mai găsesc exemple de intoleranţă extremă şi de violenţă – e drept că mult mai puţine şi de amploare mult mai mică - şi în istoria protestantismului) este continuarea intoleranţei pe care erau îndemnaţi israeliţii să o manifeste faţă de locuitorii ţării Canaanului pe care Domnul le promisese că le-o va da. Care este de fapt situaţia? Da, israeliţii au fost într-adevăr îndemnaţi să nu lase să trăiască în mijlocul lor pe nici unul dintre canaaniţi pentru că Dumnezeu îi alesese ca ei să fie pentru El un popor deosebit, care să dea faţă de celelalte popoare o mărturie despre cum doreşte El să fie pe pământ o societatea omenească dedicată în slujba Lui, şi le-a spus că acei oameni cu obiceiurile lor idolatre aveau să le fie o cursă şi să-i atragă la idolatrie şi la infidelitate faţă de El. şi aşa s-a şi întâmplat. Israeliţii s-au arătat toleranţi faţă de cei care nu-L onorau pe Dumnezeu şi apoi şi-au îngăduit ca ei înşişi să calce toate rânduielile pe care li le dăduse Dumneze, faţă de care se angajaseră solemn spunând „vom face tot ce a spus Domnul“ (v. Exod 19, 20). Da, aşa este omul: dispus să fie tolerant când Dumnezeu este dezonorat de aproapele lui, dar când este lezată mândria lui sau când este atins în interesele lui, atunci se arată intolerant. Aşa s-a întâmplat când apostolul Pavel le-a vestit evanghelia celor din alte naţiuni şi a spus că prin credinţa în Domnul Isus este mântuire şi pentru iudeu şi pentru grec, fără nici o deosebire – atunci iudeii s-au arătat extrem de intoleranţi şi au dorit să fie ucis apostolul care spunea că iudeii sunt, prin firea lor, la fel de păcătoşi ca şi cei din celelalte naţiuni şi că pentru toţi oamenii, indiferent din ce popor, mântuirea este numai prin credinţa în Isus. şi apostolul Pavel le spunea credincioşilor „nu vă răzbunaţi singuri, preaiubiţilor, ci daţi loc mâniei, pentru că este scris: «A Mea este răzbunarea, Eu voi răsplăti», spune Domnul. Deci, dacă vrăjmaşului tău îi este foame, dă-i să mănânce; dacă îi este sete, dă-i să bea; pentru că, făcând aceasta, vei îngrămădi cărbuni aprinşi pe capul lui. Nu fi învins de rău, ci învinge răul prin bine“ (Romani 12.19-21). Deci, nici un îndemn la intoleranţă pentru creştini în ceea ce priveşte relaţiile sociale cu ceilalţi oameni. Da, pentru că dacă Domnul lor nu împărăţeşte acum pe pământ, atunci ei înţeleg că nu este cazul ca ei să lupte pentru a împărăţi pe pământ, ci trebuie să arate şi ei toleranţă faţă de aceia faţă de care Dumnezeu arată încă îndelungă răbdare şi pe care El îi cheamă să se pocăiască, dorind ca aceia să nu piară ci să fie mântuiţi.

Şi, dacă îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de omenire în ansamblu are o limită în timp, tot aşa îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de fiecare om individual are o limită în timp. La unii limita aceea este la şaptezeci, la optzeci, la nouăzeci sau chiar la o sută şi ceva de ani, Dumnezeu trecându-l pe om prin multe experienţe şi dureri şi suferinţe, poate-poate se va pocăi. Dar „Dumnezeu vorbeşte o dată, de două ori - şi omul nu ia seama“ (Iov 33.14). şi dacă omul tot nu ia aminte la ceea ce doreşte Dumnezeu să-i spună, atunci El ajunge la acea limită a îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, dincolo de care nu mai poate fi mântuit. Care este acea limită? Limita depinde de la om la om şi Dumnezeu o stabileşte pentru fiecare om individual.

În capitolul 12 din Evanghelia după Luca vedem cum un om a ajuns la această limită a îndelungii răbdări a lui Dumnezeu, când, într-o noapte, Dumnezeu i-a spus: „Nebunule, în noaptea aceasta ţi se va cere sufletul; şi cele pe care le-ai pregătit, ale cui vor fi?“ (v. 20). Poate va spune cineva că aceasta este o exagerare. Dar, aş zice mai curând că, pentru cei care aleargă continuu după lucruri pământeşti, aceasta este regula. Imaginându-şi că pacea şi bucuria sufletului o vor putea câştiga acumulând bogăţii pământeşti, ei tot aleargă amăgindu-se că dacă vor mai reuşi încă ceva atunci sufletul lor se va putea bucura în pace mulţi ani. Aşa şi omul din parabolă gândea că sufletul lui avea să se bucure în viitor, după ce va mai fi rezolvat problema cu hambarele, adică nu avea pace şi bucurie în prezent, ci tot spera că acelea le va dobândi într-un oarece viitor. şi un om poate continua aşa până când ajunge să afle că trebuie să părăsească această lume. Dacă unora le este dat să treacă prin boală şi suferinţă înainte de a părăsi această lume, şi astfel li se oferă şansa să se pocăiască „în ceasul al unsprezecelea“, alţii însă se întâmplă să piară într-un accident sau să fie loviţi brusc de o boală mortală care nu a prezentat simptome până în ultimul moment. Nimeni nu poate şti exact cât timp va mai beneficia personal de îndelunga răbdare a lui Dumnezeu, aşa că fiecare om se cuvine să trateze mântuirea sufletului său ca pe o problemă de maximă urgenţă, pentru că „oamenilor le este rânduit să moară o singură dată, iar după aceea vine judecata“ (Evrei 9.27). Dar Domnul Isus a spus „Cine ascultă cuvintele Mele şi crede în Cel care M-a trimis are viaţa eternă şi nu vine la judecată ci este trecut din moarte la viaţă“ (Ioan 5.24). De aceea apostolul, prin Duhul Sfânt, îndeamnă: „Astăzi, dacă veţi auzi glasul Lui, nu vă împietriţi inimile, ca în răzvrătire, în ziua ispitirii“ (Evrei 3.7-8).

Iar cel mântuit prin credinţa în Domnul Isus se cuvine să arate multă răbdare în faţa nedreptăţilor şi răutăţilor din această lume, inclusiv faţă de nedreptăţile care se manifestă în cercul larg al celor care se mărturisesc a fi creştini. Acesta este sensul parabolei neghinei din capitolul 13 din evanghelia după Matei. Acolo stăpânul ogorului (Fiul omului - Isus) le spune slujitorilor săi să lase neghina semănată de vrăjmaş să crească împreună cu grâul, pentru ca nu cumva, urmărind să distrugă neghina, ei să distrugă din greşeală şi grâul, urmând ca separarea să aibă loc la seceriş (imagine a momentului când Domnul Isus va veni să împărăţească pe pământ). Deci cei care, în decursul istoriei, au căutat să-i elimine pe „eretici“ de pe faţa pământului – unde ei pretindeau că vor întemeia împărăţia – nu au ţinut cont de această parabolă, care este şi explicată de Domnul Însuşi, din ea rezultând o clar porunca pentru slujitorii săi că nu trebuie să caute să-i elimine din lume pe necredincioşi.

Dacă în ceea ce priveşte relaţiile sociale un creştin nu se cuvine să arate intoleranţă faţă de cei care înţeleg să-şi trăiască viaţa pe alte principii, în schimb el nu trebuie să tolereze păcatul întâi în viaţa lui personală, adică nu se cuvine să-şi permită nimic despre care are cunoştinţă că nu-i este plăcut lui Dumnezeu. Dar totuşi creştinilor li se întâmplă atât de des să păcătuiască din greşeală şi din slăbiciune. Şi atunci? Şi acestea sunt acoperite de jertfa desăvârşită a Domnului Isus. şi, când credinciosul descoperă că a păcătuit din greşeală, apostolul Ioan spune „dacă ne mărturisim păcatele, El este credincios şi drept ca să ne ierte păcatele şi să ne curăţească de orice nedreptate“ (1 Ioan 1.9). Odată păcatul mărturisit, credinciosul ajunge să fie în comuniune cu Dumnezeu, pentru că un păcat nemărturisit apasă asupra conştiinţei şi întrerupe comuniunea cu Dumnezeu. Apoi, în legătură cu aceasta, se pune problema cum anume să participe un credincios la masa de aducere aminte de moartea Domnului Isus, potrivit dorinţei exprimate de el: „faceţi aceasta în amintirea Mea“. Apostolul Pavel spune: „să se cerceteze dar omul, şi aşa să mănânce din pâine şi să ia din pahar“. Adică să se cerceteze dacă nu cumva are în viaţa lui ceva obiceiuri păcătoase, şi aceasta nu cu scopul de a nu lua parte la masa Domnului, ci de a pune capăt acelor obiceiuri. De asemenea, să se cerceteze şi să-şi mărturisească greşelile, şi aşa să ia parte la masa Domnului. „Pentru că cine mânâncă şi bea îşi bea judecata dacă nu deosebeşte trupul. De aceea sunt mulţi între voi slabi şi bolnavi şi mulţi adorm (adică mor). Pentru că dacă ne-am judeca noi înşine n-am mai fi judecaţi. Dar când suntem judecaţi suntem disciplinaţi de Domnul ca să nu fim condamnaţi împreună cu lumea“ (1 Cor. 11.29-32).

În ceea ce priveşte comuniunea la masa Domnului, potrivit Scripturii, creştinul nu se cuvine să tolereze în acea comuniune pe nimeni despre care are cunoştinţă că trăieşte în păcat. De exemplu, apostolul Pavel le spune credincioşilor din Corint: „Înlăturaţi pe cel rău dintre voi înşivă!“ (1 Corinteni 5.13) – aceasta fiind măsura care trebuiau să o adopte faţă de cel care trăia în relaţii incestuoase. De asemenea, credincioşii nu trebuie să tolereze în comuniune pe nimeni care are vreo învăţătură care nu este conformă Scripturii: „dacă vă vesteşte cineva altă evanghelie decât ceea ce aţi primit, să fie anatema“ (1 Gal. 1.9). Iar, dacă cineva este exclus din comuniune pe motive bine întemeiate, totuşi această excludere nu este necesar să fie şi permanentă, ci el poate fi reprimit în comuniune după ce există suficiente mărturii că practica lui rea a încetat sau că el nu mai susţine învăţături rele. Astfel, în a doua epistolă către Corinteni apostolul le scrie credincioşilor: „Este mai bine să iertaţi şi să mângâiaţi, ca nu cumva acesta să fie copleşit de prea multă întristare. De aceea vă îndemn să-i arătaţi dragoste“ (v. 2 Cor. 2.5-8). Însă, în special când se pune problema de a primi în comuniune pe cineva care a propagat învăţături false, trebuie ca acea persoană să se dezică în mod public de învăţăturile false pe care le-a propagat, şi, în general, sfera mărturiei cu privire la pocăinţa lui trebuie să fie cuprindă sfera în care anterior s-au manifestat păcatele doctrinare.

În ceea ce priveşte primirea cuiva în comuniune, aceasta nu trebuie să se facă în pripă, înainte de a avea suficiente informaţii despre modul lui de viaţă. În acest sens apostolul Pavel îi spunea lui Timotei: „Nu-ţi pune mâinile în grabă peste nimeni pentru a nu te face părtaş la păcatele altora“ (1 Tim. 5.22). Adică asocierea cu alte persoane care trăiesc în păcat sau care au învăţături rele poate să întrerupă comuniunea unui credincios cu Domnul chiar dacă el personal nu are vreo practică păcătoasă sau vreo învăţătură rea.

Deci, un credincios nu trebuie să tolereze în primul rând la el însuşi nimic care ştie că este altfel de cum doreşte Domnul, şi, apoi, să fie foarte atent ca nu cumva comuniunea lui cu Domnul să fie afectată de relaţiile lui cu vreo persoană care are obiceiuri păcătoase sau învăţături rele. Dar, în ceea ce priveşte relaţiile din societate, credinciosul trebuie să se poarte având în vedere îndelunga răbdare a lui Dumnezeu faţă de păcătoşi şi faptul că El încă tolerează toate nedreptăţile din lume. „Yahve a zis Domnului Meu: «şezi la dreapta Mea până îi voi pe vrăjmaşii Tăi ca aşternut al picioarelor Tale»“ (Ps. 110.1). Astfel, dacă Domnul Isus, omul perfect, este înălţat la dreapta lui Dumnezeu şi aşteaptă momentul ca vrăjmaşii să fie sub picioarele Lui, se cuvine ca şi credincioşii Lui să aibă răbdare şi să aştepte acel moment. Dar probabil că cea mai grea încercare este aceea a răbdării noastre când suntem puşi să aşteptăm de la Domnul soluţia pentru o problemă, iar firea noastră nu tolerează sentinţa „Terminaţi cu omul, a cărui suflare este în nările lui, pentru că în ce s-ar ţine seamă de El“ (Isa. 2.22). Totuşi, slăvit fie Domnul că El are îndelungă răbdare şi faţă de răscumpăraţii săi, faţă de credincioşii săi, atunci când ei sunt slabi în credinţă şi se îngrijeşte de ei astfel încât „nici moarte, nici viaţă, nici îngeri, nici stăpâniri, nici cele prezente, nici cele viitoare, nici puteri, nici înălţime, nici adâncime, nici o altă creatură nu va putea să ne despartă de dragostea lui Dumnezeu, care este în Hristos Isus, Domnul nostru“ (Rom 8.38-39).