Nu descuraja, nu-ți pierde curajul!

Care dintre noi nu a avut niciodată momente de descurajare pe calea sa? Desigur, nimeni. Şi Scriptura ne arată că şi slujitori deosebiţi ai Domnului au avut astfel de momente. Dar ea ne vorbeşte şi despre unii, care au putut trece cu ajutorul harului lui Dumnezeu prin încercări dificile, fără ca încrederea lor să fie zguduită. Dacă privim la ceea ce a lăsat Duhul Sfânt să fie scris despre aceştia în Cuvântul lui Dumnezeu, putem să extragem pentru noi anumite învăţături, care vor întări credinţa noastră în încercări, ca să fim mai mult decât biruitori prin Acela care ne-a iubit (Romani 8.37).

Ioan Botezătorul

„Iar Ioan, auzind în închisoare despre lucrările lui Hristos, a trimis prin ucenicii săi şi i-a spus: «Tu eşti Cel care vine, sau să aşteptăm pe altul?» Şi Isus, răspunzând, le-a spus: «Mergeţi şi spuneţi lui Ioan ce auziţi şi vedeţi: orbii văd şi şchiopii umblă, leproşii sunt curăţiţi şi surzii aud şi morţii înviază şi săracilor li se vesteşte Evanghelia; şi fericit este oricine nu se va poticni de Mine.» ... Adevărat vă spun că, între cei născuţi din femei, nu s-a ridicat unul mai mare decât Ioan Botezătorul; dar cine este mai mic în Împărăţia cerurilor este mai mare decât el“ (Matei 11.2-6, 11).

Poate suntem uimiţi să auzim această întrebare din gura lui Ioan Botezătorul, care spusese odinioară: „Şi eu am văzut şi am mărturisit că Acesta este Fiul lui Dumnezeu“; „După mine vine Cel... căruia nu sunt vrednic să mă plec să-i dezleg cureaua sandalelor“ (Ioan 1.34; Marcu 1.7). După ce L-a văzut pe Isus, EL i-a deschis inima, încât Ioan a trebuit să exclame: „Iată, Mielul lui Dumnezeu!“ Iar acum pune această întrebare – el, care a avut privilegiul să meargă înaintea feţei Domnului, „ca să-i pregăteşti căile, ca să dai poporului Său cunoştinţa mântuirii“ (Luca 1.76, 77)! Domnul nu i-a făcut niciun reproş. Inima Sa plină de milă pentru slujitorul Său a înţeles confuzia acestuia. Fără îndoială, atât Ioan, cât şi cei doi ucenici care mergeau la Emaus, precum şi toţi iudeii credincioşi, care aşteptau eliberarea, sperau că Isus este Acela care va elibera Israelul (Luca 24.21). Dar împrejurările, în mod deosebit împrejurările sale personale, nu corespundeau acestei aşteptări. Ioan era legat în închisoare, iar Cel, pe care el Îl vestise ca marele Eliberator, nu făcea nimic, ca să-l scoată din închisoare. Probabil, satan încerca să ridice în inima sa întrebarea groaznică din Psalmul 42.3: „Unde este Dumnezeul tău?“

Dar ce a făcut Domnul? El a dorit să întoarcă privirile slujitorului său de la împrejurările dureroase, în care se găsea, şi să le îndrepte spre El Însuşi. Lucrările Sale vestite prin proroci mărturiseau despre dumnezeirea Sa (Isaia 35.5, 6; Ioan 10.37, 38). Fără să scoată în evidenţă acest moment de slăbiciune şi deznădejde la slujitorul Său, Domnul a subliniat locul special, pe care i l-a dăruit harul lui Dumnezeu premergătorului Său. Apoi, Domnul a amintit poziţia mult mai deosebită a acelora, care vor crede în El şi în lucrarea Sa de mântuire după ce va împlini lucrarea de pe cruce.

Ce lecţii putem deduce pentru noi din acest fragment? Să nu ne lăsăm descurajaţi de împrejurările care ni se par contradictorii! Să ne îndreptăm privirea spre Cel care are toată puterea! Chiar dacă El încă nu ne dăruieşte o eliberare din încercare, să nu uităm că El va face ca toate lucrurile să lucreze spre binele nostru. Să nu uităm la ce scop suntem chemaţi: „Suferinţele din timpul de acum nu sunt vrednice să fie comparate cu gloria viitoare, care va fi descoperită faţă de noi“ (Romani 8.18).

Iacov

„Şi Iacov, tatăl lor, le-a zis: «Voi m-aţi lipsit de copii! Iosif nu este şi Simeon nu este și vreţi să luaţi pe Beniamin? Toate acestea sunt împotriva mea»“ (Geneza 42.36).

Încă un bărbat descurajat! El îl pierduse pe Iosif, fiul bătrâneţii sale, pe care îl iubea mai mult ca pe ceilalţi fii ai săi (Geneza 37.3). În ţara Canaan, în care locuia, bântuia o mare foamete. Simeon era reţinut ca ostatec de domnitorul din Egipt. Iar acum, acel bărbat puternic cerea ca şi Beniamin, al doilea fiu al Rahelei, la naşterea căruia soţia lui iubită a murit, să fie dus în Egipt. Prin toate acestea, inima lui Iacov era afectată. Înţelegem exclamaţia sa: „Toate acestea sunt împotriva mea!“

Mai târziu, când a vorbit despre Cel care i-a dat promisiunile Sale, a putut spune: „Dumnezeul care a fost Păstorul meu de când sunt până în ziua aceasta, Îngerul care m-a răscumpărat din orice rău, să binecuvânteze pe aceşti tineri.“ Dar acum, slava acestui Păstor atotputernic era acoperită de un nor, iar Iacov a trebuit să treacă prin zile rele. Dar Dumnezeu a pregătit o mângâiere deplină pentru slujitorul Său bătrân. Ce bucurie când şi-a regăsit fiul său iubit, iar acesta i-a căzut pe gât şi a plâns îndelung! Cel pe care îl crezuse mort, domnea peste toată ţara Egiptului. Nu sunt scrise aceste întâmplări pentru a ne consola inimile noastre descurajate şi abătute, când ne găsim într-o vale?

Moise

„Şi Moise a strigat către Domnul, zicând: «Ce să fac cu poporul acesta? Încă puţin şi mă vor ucide cu pietre!» Şi Domnul i-a zis lui Moise: «Treci înaintea poporului şi ia cu tine din bătrânii lui Israel. Şi ia în mână toiagul tău cu care ai lovit răul şi mergi. Iată, Eu voi sta înaintea ta acolo, pe stâncă, în Horeb, şi vei lovi stânca şi vor ieşi ape din ea şi poporul va bea.» Şi Moise a făcut aşa înaintea ochilor bătrânilor lui Israel“ (Exod 17.4-6).

Motivul descurajării poporului consta în necredinţa sa. Nu de mult, Domnul Îşi arătase puterea Sa cea mare eliberându-i de sub mâna exploatatorilor săi. Atunci cântaseră din toată inima cântarea de salvare şi lăudaseră mărimea Aceluia, care se arătase în mod atât de minunat (Exod 15). În afară de aceasta, de curând fuseseră martorii purtării de grijă a lui Dumnezeu, care le dăduse carne ca să mănânce şi în fiecare dimineaţă pâine din cer, mana. Şi totuşi, ei au îndrăznit să întrebe: „Este Domnul între noi, sau nu?“

Cât de necesar este pentru noi să veghem asupra inimii rele de necredinţă, despre care se vorbeşte în Evrei 3.12 şi care duce la descurajare şi revoltă. Dar îndelunga răbdare a lui Dumnezeu este mare, răspunzând la strigătul lui Moise, la rugăciunea sa insistentă şi dând apă din stâncă. Să ne amintim în mod deosebit în momente dificile ce a scris Pavel celor din Filipi: „Nu vă îngrijoraţi de nimic, ci, în orice, faceţi cunoscut lui Dumnezeu cererile voastre, prin rugăciune şi prin cerere cu mulţumiri; şi pacea lui Dumnezeu, care întrece orice înţelegere, va păzi inimile voastre şi gândurile voastre în Hristos Isus“ (Filipeni 4.6, 7).

David

„Şi David a zis în inima lui: «Acum voi pieri într-o zi de mâna lui Saul. Nimic nu este mai bine pentru mine decât să scap în grabă în ţara filistenilor; şi Saul va renunţa să mă mai caute în tot ţinutul lui Israel; şi voi scăpa din mâna lui»“ (1 Samuel 27.1).

Da, şi David, care şi-a pus de tânăr încrederea în Domnul, a fost aici descurajat. Se pare că şi-a pierdut încrederea credinţei şi părtăşia cu Dumnezeul său, care l-a purtat prin atâtea împrejurări dificile. Desigur, ura constantă a lui Saul, cu care îl urmărea pe David, a contribuit la întristarea sufletului său. Dar el aflase însă în atâtea împrejurări eliberarea Domnului! Unde era David acela care scrisese Psalmul 63?

La fel se poate întâmpla şi în viaţa de credinţă a fiecăruia dintre noi: trăim momente minunate de părtăşie cu Dumnezeu, apoi din nou momente când totul pare să fie întunecos. Apoi David a luat o decizie, o decizie firească, şi a fugit în ţara filistenilor. Continuarea istoriei ne arată la ce a dus această decizie: într-o zi a plâns cu cei fideli lui până nu a mai fost putere în ei să plângă (1 Samuel 30.4). Harul lui Dumnezeu a intervenit, dar acest exemplu este plin de învăţătură pentru noi. Să nu încercăm să scăpăm dintr-o situaţie dureroasă, în care ne-a pus Dumnezeu, cu ajutor omenesc sau cu ajutor lumesc.

Ilie

„Şi, după foc, un glas blând, în şoaptă. Şi a fost aşa: când l-a auzit Ilie, şi-a înfăşurat faţa în mantaua sa şi a ieşit şi a stat la intrarea peşterii. Şi, iată, un glas a venit către el, zicând: «Ce faci aici, Ilie?» Şi el a zis: «Am fost plin de râvnă pentru Domnul Dumnezeul oştirilor, pentru că fiii lui Israel au părăsit legământul Tău, au dărâmat altarele Tale şi au ucis cu sabia pe profeţii Tăi; şi am rămas eu singur şi caută să-mi ia viaţa»“ (1 Împărați 19.12-14).

Ilie, marele proroc, era descurajat. Cu scurt timp înainte s-a împotrivit cu îndrăzneală contra a 450 de proroci ai lui Baal, iar Dumnezeu i-a răspuns în mod minunat trimiţând foc din cer pe arderea-de-tot. Acelaşi bărbat tremura acum în faţa ameninţării cu moartea din partea unei femei.

Când a auzit strigătul poporului: „Domnul, El este Dumnezeu!“, s-a gândit probabil că totul se va schimba, că inima poporului se va întoarce definitiv la Dumnezeu. Dar acum, cuvintele Izabelei l-au speriat atât de mult, încât a luat-o la fugă şi a cerut moartea sufletului său. Când Dumnezeu, după lecţiile în care El i-a descoperit prorocului puterea Sa în judecată, îl întreabă pentru a doua oară: „Ce faci tu aici, Ilie?“, Dumnezeu nu primeşte niciun alt răspuns, decât acela de acuzare a poporului şi de punere în prim-plan a credincioşiei sale faţă de Dumnezeu.

În aceasta este o învăţătură şi pentru noi. Astăzi putem vedea numai decăderea a ceea ce a început la Rusalii ca Adunare a lui Dumnezeu. Dacă Îl iubim pe Domnul, acest lucru ne va apăsa şi întrista. Dar să nu lăsăm ca lucrurile să meargă atât de departe, încât să gândim că noi avem mai multă cunoştinţă decât alţii şi suntem mai fideli decât ei, ci mai degrabă să ne recunoaştem propriile lipsuri şi să nu uităm niciodată că Dumnezeu a replicat la cuvintele „eu singur“ pe cei 7.000 din Israel, care nu şi-au plecat genunchiul în faţa lui Baal.

Iov

„Pentru că aşteptam binele, şi a venit răul; şi aşteptam lumina, dar a venit întunericul“ (Iov 30.26).

Ce groaznică a fost încercarea lui Iov! El a fost bărbatul, pe care Dumnezeu l-a scos în evidenţă dintre toţi şi despre care Dumnezeu a dat lui satan o mărturie deosebită. Iov era caracterizat de corectitudine şi despărţire de orice rău, în legătură cu teamă de Dumnezeu. Conştiinţa sa sensibilă se gândea chiar şi la păcate ascunse, care s-ar fi putut descoperi în inimile copiilor săi. Ştim ce a permis Dumnezeu cu privire la el: tot ce avea - bunuri materiale, familie - i-au fost luate. Chiar şi trupul său a fost acoperit de o boală dureroasă. Iar soţia lui, în loc să-l ajute şi să-l mângâie, a încercat din contră să-l aducă pe o cale de împotrivire faţă de Dumnezeu. Apoi au venit acei mângâietori supărăcioşi, care au dus lucrurile până la ultima limită. Iov nu a fost scutit de nimic. El a ajuns în creuzetul de topire al lui Dumnezeu, ca să vină la lumină zgura, pe care numai ochiul lui Dumnezeu o descoperise în inima sa.

La noi, încercarea nu trebuie să atingă gradul acela puternic, ca la acest fidel slujitor. Totuşi, în viaţa unui credincios, versetul citat devine foarte adesea realitate. Câte speranţe secrete eşuează! Cât de repede se pot schimba împrejurările! Atunci avem nevoie de răbdare şi credinţă. Iacov vorbeşte în epistola sa despre Iov: „Iată, îi numim fericiţi pe cei care au răbdat: aţi auzit de răbdarea lui Iov şi aţi văzut sfârşitul dat lui de Domnul, pentru că Domnul este plin de milă şi îndurător“ (Iacov 5.11).

În Scriptură suntem îndemnaţi să răbdăm, să avem răbdare. Deseori sunt incluse aici suferinţe, dar scopul răbdării este întotdeauna binecuvântarea, aşa cum s-a văzut aceasta în viaţa lui Iov. Să ne dăruiască tuturor Domnul această răbdare, pe care El Însuşi a arătat-o în cea mai mare măsură, ca să nu descurajăm şi nici să renunţăm la credinţă şi încredere!

Baruc

„Aşa zice Domnul Dumnezeul lui Israel către tine, Baruc: Tu ai zis: «Vai de mine! pentru că Domnul a adăugat întristare la durerea mea; sunt obosit de suspinul meu şi nu găsesc odihnă!» Aşa să-i spui: Aşa zice Domnul: «Iată, ce am construit voi dărâma şi ce am plantat voi smulge, adică toată ţara aceasta. Şi tu cauţi pentru tine lucruri mari? Nu le căuta! Pentru că, iată, voi aduce nenorocire peste orice făptură, zice Domnul, dar ţie îţi voi da viaţa ta ca pradă, în toate locurile unde vei merge»“ (Ieremia 45.2-5).

Baruc auzise toate judecăţile pe care Dumnezeu le vestise prin gura lui Ieremia către poporul Său rebel. El a fost şi martor al tratării rele, de care a avut parte prorocul. Când Ieremia a fost prins, Baruc a primit el însuşi o însărcinare (36.5). Poate s-a gândit că el era instrumentul ales de Dumnezeu, ca să întoarcă inima poporului spre Dumnezeu. Dar Dumnezeu a văzut în inima sa gândul şi năzuinţa spre lucrurile mari. Desigur, era vorba de lucrurile lui Dumnezeu, dar în acestea şi-ar fi găsit el însuşi o anumită cinste.

Nu apare câteodată şi în noi dorinţa, ca să obţinem puţin renume în slujba care ne-a fost încredinţată? Când din munca noastră nu se văd rezultate, suntem descurajaţi. Atunci vine Dumnezeu la noi şi ne aminteşte că nu trebuie să tindem spre lucruri mari. De aceea, dacă este posibil, să lucrăm în ascuns, în adevărată smerenie, în timp ce nu uităm că noi, după ce am împlinit tot ce ne-a fost dat să facem, suntem nişte slujitori nevrednici (Luca 17.10). Trebuie să ne fie suficient faptul că ştim că stăm în harul pe care ni l-a arătat Dumnezeu, prin faptul că El ne-a dăruit viaţa veşnică şi apoi ne-a încredinţat o slujbă. Să facă Domnul să avem dorinţa să auzim cândva glasul Domnului nostru, care ne va spune: „Bine, rob bun şi credincios, ai fost credincios peste puţine, te voi pune peste multe; intră în bucuria domnului tău“ (Matei 25.21)!

Iona

„Şi Dumnezeu i-a zis lui Iona: «Bine faci tu că te mânii din cauza plantei?» Şi el a zis: «Bine fac eu că mă mânii, până la moarte!» Şi Domnul a zis: «Ţie ţi-a fost milă de planta pentru care n-ai muncit, nici n-ai făcut-o să crească; ea într-o noapte s-a născut şi într-o noapte a pierit. Şi Eu nu trebuia să Mă îndur de Ninive, cetatea cea mare, în care sunt mai mult de o sută douăzeci de mii de oameni care nu ştiu să deosebească dreapta de stânga lor, şi multe vite?»“ (Iona 4.9-11).

Sărmanul Iona! Astăzi spunem: acesta a fost un om cu un caracter dificil. La început nu a urmat conştient porunca lui Dumnezeu. Apoi s- a simţit lezat în egoismul său ca proroc, pentru că se gândea că vestea sa despre judecată s-ar putea să nu se împlinească în anumite împrejurări: şi anume datorită harului lui Dumnezeu faţă de cei care s-au căit şi s-au smerit. La sfârşit s-a supărat şi a ţinut morţiş la supărarea sa, deşi Dumnezeu l-a întâmpinat cu un har nemărginit. El era nefericit, descurajat şi amărât şi i-a cerut lui Dumnezeu să-l lase să moară.

Nu ne vorbeşte aceasta şi nouă? Dacă nu suntem în părtăşie cu Dumnezeu şi nu suntem dispuşi să acceptăm ceea ce vine de la El, atunci este suficientă o neplăcere, o bucurie pământească, ce nu ni se dă, ceva neprevăzut în planurile stabilite, ca să ne umple cu amărăciune sau chiar cu mânie faţă de Dumnezeu. Prin aceasta putem fi acaparaţi de o descurajare, care este atât de gravă, încât nu stă în niciun raport cu măsura dezamăgirii noastre. Să ne aducem deci aminte că Dumnezeu este acela care pregăteşte orice amănunt al vieţii noastre (Iona 4.6, 7, 8) şi să ne aruncăm fără rezerve în braţele Sale!

Pavel

„Şi, ca să nu mă înalţ prin măreţia descoperirilor, mi s-a dat un ţepuş pentru carne, un sol al lui satan, ca să mă pălmuiască, pentru ca să nu mă înalţ. Pentru aceasta de trei ori L-am rugat pe Domnul ca să-l depărteze de la mine. Şi El mi-a spus: «Harul Meu îţi este de ajuns; pentru că puterea Mea se desăvârşeşte în slăbiciune.» Deci foarte bucuros mă voi lăuda mai degrabă în slăbiciunile mele, ca să locuiască peste mine puterea lui Hristos“ (2 Corinteni 12.7-9).

Aici avem în faţa noastră un bărbat, care a fost încercat şi ispitit, dar care nu este descurajat. Dumnezeu a recunoscut în acest slujitor deosebit un pericol, care l-ar fi putut ameninţa, şi de aceea i-a trimis ceea ce era necesar pentru protejarea lui. Datorită comportamentului corintenilor, în acest fragment Pavel a fost obligat să le descopere că a fost răpit până la al treilea cer. Dar acest eveniment avusese loc în urmă cu paisprezece ani.

Cine dintre noi ar fi aşteptat aşa mult timp, ca să spună în public despre un astfel de eveniment ciudat? Deşi apostolul Pavel nu s-a mândrit cu aceasta, Domnul, care cunoaşte cea mai ascunsă cută a inimii omeneşti, i-a dat totuşi această încercare preventivă. Cu toate rugăciunile fierbinţi ale slujitorului său iubit, Dumnezeu a rămas neclintit. Pavel a acceptat lecţia în ciuda durerilor. Pavel ştia că această încercare era necesară şi că ea ducea la proslăvirea lui Dumnezeu.

La final, încă trei versete pe care ar fi bine să le punem la inimă: Coloseni 1.11: „Întăriţi cu toată puterea, potrivit tăriei gloriei Sale, pentru orice răbdare şi îndelungă-răbdare, cu bucurie.“

Iacov 1.2-4: „Socotiţi ca o mare bucurie, fraţii mei, când treceţi prin felurite ispite, ştiind că încercarea credinţei voastre lucrează răbdare. Dar răbdarea să-şi aibă lucrarea desăvârşită, ca să fiţi desăvârşiţi şi întregi, nelipsindu-vă nimic.“

Psalm 30.5: „Pentru că este o clipă în mânia Sa, o viaţă în bunăvoinţa Sa; seara rămâne plânsul şi dimineaţa este un cântec de bucurie.“

Messager évangélique