Nevoile noastre şi plinătatea Sa

„Harul pentru a avea ajutor la timpul potrivit" (Evrei 4.16)

Înţelepciunea omenească şi filozofia n-au reuşit niciodată să-L cunoască pe Dumnezeu; El ni Se descoperă prin nevoile noastre: nevoia ni-L face cunoscut. în felul acesta, atît inima celui păcătos cît şi a copilului lui Dumnezeu sînt puse în adevăratul lor loc. Mă înoiesc că am putea învăţa vreodată ceva durabil pe vreo altă cale.

Nu trebuie să fim niciodată descurajaţi, căci Domnul în care ne încredem nu face şi nici nu poate să facă vreo greşeală. Tocmai în 2 Timotei, în care ni se descrie tabloul declinului şi al ruinei, apostolul Pavel se aşteaptă ca fiul său scump să fie întărit în credinţă; n-a fost niciodată un timp mai favorabil pentru înaintarea credinţei, decît atunci cînd el îi simţea nevoia; şi Domnul răspunde totdeauna nevoilor.

Am învăţat la cruce ceea ce era Dumnezeu pentru mine, ca păcătos; acum trebuie să învăţ cum face faţă nevoilor mele de om credincios, de care ia cunoştinţă cînd eu le aduc înaintea Lui. Nu este de ajuns să-mi fie foame; trebuie „să mor de foame" pentru a învăţa ce gînduri are El în inima Sa pentru mine. Cînd fiul risipitor a flămînzit, a căutat roşcove pentru a se hrăni; dar cînd pierea de foame şi se întorcea spre casa părintească, abia atunci el a cunoscut dragostea de care era plină inima tatălui său.

Dacă am cunoaşte ceva mai mult mîngîierea şi bucuria pe care o avem de a fi satisfăcuţi cu plinătatea dragostei lui Dumnezeu, am simţi că împrejurările de acum sînt chiar nimic.

Ori de cîte ori avem adevărate nevoi în pustia lumii, este un păcat să ne întrebăm dacă Domnul nostru ne va veni în ajutor sau nu. înseamnă că-L ispitim pe Domnul cînd ne îndoim de izvoarele bunătăţii Sale pregătite pentru a ne da tot ceea ce avem nevoie.

„Doamne", a zis leprosul, „dacă vrei, poţi să mă curăţeşti" (Matei 8.2). Leprosul era convins de puterea Lui, dar nu-I cunoştea dragostea cu care Domnul îl punea în legătură; El l-a atins, zicîndu-i: „Da, vreau, fii curăţit!" (Matei 8.3). Dacă cineva atingea un lepros, era necurat şi scos afară din tabără; dar Domnul Isus Hristos nu Se poate întina prin această atingere. Sfinţenia fără pată, pe care răul nu putea s-o atingă, aduce păcătoşilor dragos-tea de care ei au nevoie.

„Cît de nepătrunse mi se par gîndurile Tale, Dumnezeule!" (Psalmul 139.17). Lucrarea preţioasă, centrul gîndurilor lui Dumnezeu sînt tot atît de înalte faţă de gîndurile noastre, pe cît sînt de înalte cerurile faţă de pămînt; lucrarea harului fără mar-gini al lui Dumnezeu, ce adevărată eliberare! Ştim noi ce înseamnă să vedem propriile noastre gînduri atît de înguste, atît de mizerabile, înlăturate de gîndurile lui Dumnezeu, care sînt atît de înalte, atît de darnice cu privire la ceea ce sîntem în Domnul Isus Hristos? Domnul Isus Hristos este marele gînd al lui Dumnezeu; gîndurile lui Dumnezeu ne sînt arătate în El. Nu un înger care nu a căzut, ci un păcătos înviat prin Duhul lui Dumnezeu este cel ce poate să intre astfel în gîndurile adînci ale lui Dumnezeu.