Neemia 8 - 10

Prin grija lui Ezra si a lui Neemia, legea isi recapata autoritatea, iar aceasta a fost chiar la cererea poporului, pentru ca Dumnezeu lucrase in inimile lor. Si tot Dumnezeu i-a adunat in ziua intai a lunii a saptea. Ceea ce i-a strans la acea luna noua a fost trambita lui Dumnezeu, de care poporul nu-si dadea seama. A fost o sclipire a harului, in pofida norilor care opreau o parte din acea lumina slaba. Poporul a plans inima lui fiind emotionata de marturia legii. Dar Neemia si Ezra i-a indemnat sa se bucure, pentru ca era o zi sfanta. Sigur ca acesti oameni ai lui Dumnezeu aveau dreptate: din vreme ce Dumnezeu a restabilit pe poporul sau, se cuvenea ca poporul sa se bucure si sa aduca multumiri.

In cea de-a doua zi, continuand sa cerceteze cartea sfanta, au descoperit ca Israel trebuia sa se bucure in a cincisprezecea zi a celei luni. Atunci cand se incheie o perioada de pedeapsa si Adunarea se afla din nou inaintea lui Dumnezeu, deseori se intampla sa-si aminteasca de porunci uitate de multa vreme si pierdute in zile care pareau a fi mai bune pentru poporul lui Dumnezeu, iar redescoperirea lor si respectarea lor aduce binecuvantari. Ce lectie! Aceasta sarbatoare a corturilor a fost tinuta cu o foarte mare bucurie, impresionanta expresia a interesului lui Dumnezeu pentru a marca reintoarcerea poporului sau. Este drept ca era o reintoarcere partiala, care avea sa fie curand intunecata (si pana si speranta careia ea ii facea loc a fost distrusa prin respingerea lui Mesia, care trebuia sa fie incununarea acelei sperante), dar era totusi o reintoarcere pretioasa, ca prime roade in har ale acestei restabiliri care vor insoti reintoarcerea inimii lui Israel la Hristos, care se vor arata cand poporul va spune: “Binecuvantat fie Cel ce vine in Numele Domnului!” Bucuria era sincera si reala, dar totul era imprefect. Ziua a zecea nu-si avea antetipul. Smerirea lui Israel nu era inca in legatura cu acea moarte care reprezenta punctul culminant al nelegiuirii, dar, in acelasi timp, facea si ispasire. Bucuria avea temeiuri sanatoase, dar era totusi numai o bucurie temporara.

In ziua a douazecisipatra, poporul s-a adunat pentru a se smeri, asa cum se cuvenea in situatia lor, si s-au despartit de toti strainii. Incepand cu binecuvantarea promisa lui Avraam, ei au istorisit toate marturiile harului lui Dumnezeu al caror obiect fusese Israel, infidelitatile prin care Israel s-a facut vinovat, si, ca expresie a adevaratei pocainte a inimilor, ei si-au recunoscut situatia fara a se travesti (9.36-37) si s-au angajat sa asculte legea (10), sa se separe complet de popoarele din tara si sa implineasca in fidelitate tot ce cerea slujirea casei lui Dumnezeu.

Toate acestea dau pozitiei lor un caracter foarte clar. Recunoscand promisiunea facuta lui Avraam si introducerea in Canaan a poporului in virtutea acelei promisiuni, se plaseaza sub obligatia legii, marturisind ca bunatatea lui Dumnezeu ii crutase. Ei nu vedeau dincolo de o restaurare conditionala mozaica. Nici Mesia, nici noul legamant nu au fost luate in considerare ca temei pentru bucuria lor sau pentru speranta lor. Ei erau si au ramas robi ai natiunilor. In aceasta stare Israel a ramas pe pamant pana ce, prin bunatatea suverana a lui Dumnezeu, le-a fost prezentat Mesia, care i-ar fi putut scoate din acea pozitie, strangandu-i sub aripile Lui, dar ei n-au vrut.