Naum 1

În timpul Domnului nostru, iudeii au adresat un reproș ciudat (v. Ioan 7.52) deoarece au fost profeți care s-au ridicat din Galileea: Iona și Naum au fost amândoi galileeni. În niciun alt domeniu oamenii nu sunt mai înclinați să omită mai multe decât în citirea Bibliei și chiar și faptele clare din Scriptură sunt, în mod chiar prea obișnuit, trecute cu vederea mai mult decât cele din orice altă carte. Oamenii sunt foarte dispuși să uite ceea ce nu le convine să-și amintească.

"Segnius irritant animos demissa per aurem,

Quam quae sunt oculis subjecta fidelibus, et quae

Ipse sibi tradit spectator [Lat: Mai greu se scandalizează mintea de ceea ce este după ureche decât de ceea ce ochiul arată cu fidelitate și aceasta îl înșeală pe spectator]"

Prea des raționamentele sunt conduse de afecțiuni. Aceasta duce la tendința de a uita cele mai evidente fapte și de a găsi mijloace artificiale pentru a înălța ceea ce în mintea noastră pare a fi mai important în domeniul religiei. Din vreme ce, potrivit hotărârii luate odinioară de Dumnezeu, Ierusalimul avea o poziție importantă, în pofida sentinței date de Dumnezeu, iudeii se străduiau să exagereze orice contribuia la aura pe care o avea Ierusalimul și să respingă orice lucrare pe care o făcea Dumnezeu în altă parte. Dar Dumnezeu găsește plăcere să lucreze în har în moduri neașteptate. De aceea nu mă-ndoiesc că era potrivit ca acești doi profeți să fie chemați pentru o misiune în legătură cu Ninive. Galileea era o provincie care se învecina cu națiunile și care avea mulți locuitori dintre națiuni pe teritoriul ei. De aceea, oamenii, așa plini de prejudecăți cum erau, nu se putea să nu aibă sufletele exersate în legătură cu cei dintre națiuni. Cu toate acestea, după cum am văzut la Iona, se poate să existe sentimente hotărât evreiești, ca la orice profet al lui Dumnezeu care a crescut la Ierusalim.

În primul rând, Naum ne prezintă caracterul lui Dumnezeu cu expresii deosebit de vii și cu toată măreția care se cuvine temei pe care i-a dat-o Dumnezeu. „Povara [ N. tr.) Termenul în original are sensul de „povară“ sau „sarcină“. Profetul privea mesajul pe care-l avea de transmis ca fiind o sarcină pe care Dumnezeu i-a încredințat-o, care îl împovăra, dar pe care trebuia să o îndeplinească.] pentru Ninive“ înseamnă o sentință grea a lui Dumnezeu împotriva cetății vestite – aceasta este o expresie obișnuită la profeți. În Isaia ne amintim probabil de povara Babilonului și că, în mai multe locuri care se succed, unde este vorba despre judecată, este expresia „povară“. „Cartea viziunii lui Naum din Elcoş. Yahve este un Dumnezeu gelos şi răzbunător; Yahve este răzbunător şi încet [N. tr.) Majoritatea traducerilor pe care le-am văzut au expresia „plin de mânie“. Totuși Strong, pe baza Septuaginta, sugerează că mai potrivită ar fi expresia „stăpânește mânia“. Aceasta parcă arată exact ceea ce spune Kelly.] la mânie“. Nu suntem oare noi toți înclinați să punem lucrurile în contradicție unul cu altul? Dar realitatea este alta deoarece cu cât mai mult urăște Dumnezeu ceea ce îi distruge gloria Lui, cu atât mai mult este demn de El să nu se grăbească să dea curs indignării Sale, pe când noi am fi grăbiți din cu totul alte motive. A fi încet la mânie este o dovadă a măreției morale, cu toate că există cazuri extreme când așteptarea este un semn că nu există sentimentele care se cuvin. Scriptura ne arată atât regula cât și excepțiile. Nu se pune problema ca Dumnezeu, și nici chiar omul, să fie încet la simțire, dar a trece la fapte mânat de sentimente este altceva. Sunt convins că cu cât există un sentiment mai puternic al prezenței lui Dumnezeu și este mai clar ceea ce I se cuvine Lui și, prin urmare, ceea ce este potrivit pentru noi în calitate de copii ai Lui – să avem pe inimă interesele împărăției Sale și să ne fie scumpă onoarea Lui, da!, mai scumpă decât orice altceva -, cu atât mai mult se cuvine să cultivăm un duh răbdător în prezența răului.

Sigur că mânia, în sensul de sentiment sfânt de scârbă față de ceea ce este rău, făcea parte din ființa morală a Domnului Isus. Nu există eroare mai mare a timpurilor moderne decât aceea că mulți creștini exclud mânia sfântă care este perfectă din punct de vedere moral. Domnul Isus, într-o anumită situație, a privit în jur cu mânie, iar în altă situație, cu indignare, a folosit un bici. Astfel, din când în când a tunat împotriva ipocriților religioși care se bucurau de stima poporului. Creștinului care nu are asemenea sentimente îi lipsește cu siguranță ceea ce este de la Dumnezeu și ceea ce se cuvine pentru un om al lui Dumnezeu. Sunt de acord că mânia poate foarte lesne căpăta o formă personală și, prin urmare, se poate transforma în spirit de răzbunare și sentimente rănite, dar nu cred că este nevoie să spun că așa ceva lipsea complet Isus. El a venit pentru a face voia lui Dumnezeu și niciodată nu a făcut altceva decât voia Lui – nu numai ceea ce era potrivit cu voia Lui, ci în exclusivitate voia Lui. Și tocmai din acest motiv El a fost încet nu în a formula judecata, ci în a o executa asupra omului. După cum știm, El a refuzat categoric să execute judecată cât timp a fost pe pământ. El poate aștepta timpul potrivit pentru aceasta. Dumnezeu manifesta atunci harul și, ca parte a harului Său, manifesta îndelungă răbdare în mijlocul răului. Și nu există nimic mai frumos și nimic mai cu adevărat dumnezeiesc decât această manifestare a harului în răbdare.

Și aici aceasta apare ca o trăsătură de caracter remarcabilă chiar atunci când profetul vestește apropierea judecății lui Dumnezeu. El se îngrijește să afirme nu numai că El se răzbună pe vrăjmașii Lui, ci și că El este încet la mânie. „Yahve este încet la mânie şi mare în putere; şi nu socoteşte nicidecum nevinovat pe cel rău. Yahve calea Lui este în vârtej şi în furtună şi norii sunt ţărâna picioarelor Lui“. Este clar că expresia „nu socoteşte nicidecum nevinovat pe cel rău“ nu este nicidecum în dezacord cu faptul că îl îndreptățește pe cel care crede în Isus, dar care până la un timp a fost fără Dumnezeu și necredincios. Încă nu era momentul pentru revelația harului lui Dumnezeu spre îndreptățire, dar chiar și așa nu se pune problema să fie achitat cineva care este rău. El nu achită niciodată pe cel care este rău și rămâne așa cum este. Nu există o condamnare mai fermă a răutății decât aceea când El nu ține cont de nelegiuire, deoarece El nu ține cont de nelegiuirea credinciosului pentru că ea a și fost tratată potrivit cu scârba Lui față de rău, fiind judecată complet prin crucea lui Hristos. Atunci când, ca aici, nu este vorba despre har ci despre guvernarea Lui dreaptă pe pământ, Dumnezeu este Acela care nu-l socotește niciodată nevinovat pe cel vinovat.

Acum credinciosul trebuie să imite caracterul lui Dumnezeu, deoarece trebuie să ne amintim că acesta este rostul nostru în calitate de creștini. Nu există nimic care să se potrivească mai puțin auto-îndreptățirii. Dar nu este nimic mai important decât să fim fideli caracterului lui Dumnezeu, care este Tatăl nostru, a cărui fire o avem acum, care S-a revelat perfect în Hristos. Aceasta o vedem în modul cel mai frumos la slujitorul Său, Pavel, care pune răbdarea mai înainte de orice alt semn al unui apostol. Este o caracteristică eminent cristică între calitățile manifestate față de om. Nimic nu arată mai temeinic superioritatea față de tot ce poate face Satan. Și sigur că aceasta constituie un test serios pentru cei care s-ar cuveni să știe mai bine, cum era cazul, de pildă, cu corintenii. Ei erau suflete care luaseră poziția de slujitori ai Domnului și care purtau numele Lui, dar tocmai lor le spune apostolul că adevăratele semne ale unui apostol s-au arătat în el cu toată răbdarea. El aduce apoi ca argumente, la locul potrivit, miracole și revelații extraordinare, dar prima este răbdarea, și aceasta pe bună dreptate, deoarece ea presupune prezența răului, care se și manifestă cu putere, dar totuși se dovedește superioară răului. Cum să tratezi un om pe care nimic nu-l poate doborî și pe care, indiferent ce i-ai face și cât ar suferi el, nu-l poți abate de la a-L urma pe Hristos? Cred că aceasta s-a manifestat la Pavel în modul cel mai remarcabil. Fără-ndoială, au fost aspecte binecuvântate ale lucrării Duhului care s-au manifestat prin Petru, Ioan, Barnaba și alții, fie ei apostoli sau nu, dar nu cred că vreunul s-a apropiat măcar de Pavel sub aspectul răbdării manifestate în împrejurări calculate pentru a supune la încercări extreme și a provoca orice om. Cu toate că Pavel avea aceleași patimi ca și ceilalți, totuși el avea un asemenea simț al lui Hristos încât, practic, a fost mai mult decât biruitor.

Astfel, aici, în ceea ce privește guvernarea asupra omului pe pământ, Yahve se descoperă având anumite calități la care trebuie să luăm aminte deoarece Yahve este acea revelație specială a lui Dumnezeu pentru poporul Său ca Acela care îi guvernează. Dar chiar și așa El este „încet la mânie și mare în putere; şi nu socoteşte nicidecum nevinovat pe cel rău. Yahve, calea Lui este în vârtej şi în furtună şi norii sunt ţărâna picioarelor Lui. El mustră marea şi o usucă şi seacă toate râurile. Basanul şi Carmelul se veştejesc, de asemenea floarea Libanului se veştejeşte. Munţii se clatină înaintea Lui“. Sigur că munții sunt aici simboluri ale marilor puteri de pe pământ. „Munţii se clatină înaintea Lui şi dealurile se topesc; şi pământul se ridică înaintea feţei Lui, şi lumea şi toţi locuitorii ei. Cine va sta înaintea indignării Lui şi cine va rămâne înaintea mâniei Lui aprinse? Furia Lui se varsă ca focul şi stâncile crapă înaintea Lui“.

Dar aceasta nu este totul, ci „Yahve este bun, un loc întărit în ziua necazului“. El este răbdător chiar și față de cel rău, pe care îl va judeca în final, dar a dat un loc întărit. „El cunoaşte pe cei care se încred în El. Dar cu o revărsare de ape va mistui deplin locul ei, şi întunericul va urmări pe vrăjmaşii Săi“. Urmează apoi o provocare: „Ce plănuiţi împotriva Domnului? El va mistui deplin: necazul nu se va ridica de două ori“. Se poate să fie o aluzie la necazul care a venit deja asupra asirianului. „Necazul nu se va ridica de două ori. Deşi vor fi încurcaţi ca spinii şi vor fi ca beţi de vinul lor, vor fi mistuiţi ca miriştea uscată, cu totul“. Trebuie însă să avem în minte că Duhul profeției privește și vestește lucruri care nu au fost. De aceea am spus „poate“, deoarece, fie sub un aspect, fie sub celălalt, credinciosul nu are nici o dificultate. Nimicirea cetății Ninive de Cyaxares și Nabopolasar este plasată, în general, în anul 625 înainte de Hristos, după cum se consideră, de cei mai mulți, că Naum a trăit cu aproape un secol înainte.

După aceasta urmează o aluzie directă la vrăjmaș, care conduce la o minunată descriere a acestuia. „Din tine a ieşit unul care plănuieşte răul împotriva lui Yahve, un sfătuitor al lui Belial. Aşa zice Yahve: «Deşi vor fi în număr complet şi oricât de mulţi vor fi, chiar şi aşa, ei vor fi doborâţi şi se vor duce»“. Este clar că Dumnezeu a combinat două lucruri în aceste revelații: pe de-o parte judecata răului prezent în poporul Său și, pe de altă parte, judecata asupra vrăjmașilor nemiloși, care nu cunoșteau scopurile harului lui Dumnezeu când El Iși pedepsea poporul Său. Nu se putea ca El să-i lase nepedepsiți, dar se putea oare ca El să îngăduie ca ai săi să fie nimiciți complet? Astfel, pe de-o parte, este măsurată pedeapsa al cărei scop este în acord cu bunătatea lui Dumnezeu, iar, pe de altă parte, Dumnezeu îl lasă pe vrăjmaș să-și reverse ura cea fără scrupule împotriva poporului Său, dar nu numai că se folosește de vrăjmășia lor spre binele alor Săi și pentru a-i pedepsi pe necredincioși, ci se va întoarce cu siguranță împotriva vrăjmașului cel rău de îndată ce planurile Lui se vor fi împlinit. Să nu pedepsească Dumnezeu ura neînduplecată împotriva lui Israel? Să manifeste el indiferență completă nu numai în sensul de a nu arăta milă, ci să fie indiferent și față de mândria care se ridică împotriva Lui Însuși? Să-i lase ca, dacă El le-a permis să devasteze țara și poporul Israel, să-și închipuie că nu există Dumnezeu sau că ei sunt mai tari decât Dumnezeul cel adevărat? Yahve se va întoarce împotriva vrăjmașilor și îi va distruge la fel de sigur cum El S-a folosit de ei la început pentru a trata ceea ce era rău în Israel. Aceasta întâlnim pretutindeni în profeți și nicăieri într-un mod mai remarcabil ca în cazul asirianului. Și Naum, ca și ceilalți, contemplă ceea ce urmează până la final.

Astfel, prima lovitură a fost, cred, Sanherib; cea de-a doua nu va veni dată de asirianul amenințător, care este mustrat, ci va fi nimicirea cetății Ninive. Iar distrugerea cetății Ninive este o imagine simbolică a judecății finale asupra marelui asirian, a împăratului de la nord, în zilele de la urmă. Cu toate că Yahve l-a zdrobit pe Israel prin intermediul vrăjmașilor, a făcut aceea spre binele lor și nu va mai fi un asemenea necaz. Pasajul privește spre viitor până la sfârșit: „Şi, deşi te-am întristat, nu te voi mai întrista. Şi acum voi sfărâma jugul lui de pe tine şi-ţi voi rupe legăturile. Şi Yahve a dat poruncă despre tine“. Acum El se îndreaptă împotriva asirianului: „Şi Yahve a dat poruncă despre tine: «Nu vei mai avea urmaşi care să-ţi poarte numele; voi nimici din casa dumnezeilor tăi chipul cioplit şi chipul turnat; îţi voi pregăti mormântul, pentru că eşti josnic»“. Cred că, în versetul 12, „te-am întristat“ se referă la Israel, iar în versetul 13 este vorba despre asirian. Astfel, Yahve este prezentat ca adresându-se succesiv fiecăruia în mod personal.

Apoi, în ultimul verset, sau, după cum preferă unii, cel cu care începe capitolul al doilea, sunt cuvintele frumoase care constituie încheierea: „Iată pe munţi picioarele celui care aduce vestea bună, care vesteşte pacea!“ Aceastsa entru că judecata asirianului va avea ca urmare pacea stabilă pentru Israel și proclamarea peste tot a păcii atunci când Yahve își va fi încheiat lucrarea Sa la Ierusalim. Aceasta va fi când lucrarea morală se va fi încheiat acolo, când El va fi executat ultima judecată în principiu asupra asirianului. Atunci va veni domnia păcii care este anunțată aici.

Rezultă că israeliții vor merge la națiuni pentru a mărturisi despre împărăție, după nimicirea asirianului și așezarea lor în țară. Astfel, cuvântul lui Yahve se va răspândi larg și până departe, în temeiul puterii care a intervenit în favoarea poporului Său într-un mod atât de remarcabil. Deoarece cunoștința lui Yahve și a gloriei Sale va acoperi pământul după cum apa acoperă marea și Israel va fi mesagerul ei printre națiuni. Cred că va fi o mărturie a evreilor atât înainte de așezarea lor în țară cât și după aceea. Pare clar că va fi o predicare activă în perioada de la răpirea sfinților până la arătarea lui Hristos în glorie și există motive să credem că aceasta nu va fi abandonată deși forma predicilor se va schimba după venirea Domnului.

Este de observat că există două mari tranziții în profeție, pe care mulți le pot încurca, dar pe care trebuie să le deosebim dacă dorim să înțelegem cât de puțin subiectul. Are loc o tranziție după ce Hristos îi ia pe sfinți pentru a se întâlni cu ei în aer, înainte ca El să Se arate și să îl distrugă pe antihrist, adică între răpirea celor destinați să fie în gloria cerească și manifestarea Domnului și a alor săi înaintea lumii. În această perioadă judecățile providențiale se vor abate asupra creștinătății vinovate, iar Domnul, în ceea ce privește pământul, Se va ocupa cu pregătirea rămășiței iudeilor, dintre care unii vor fi omorâți, iar apoi, prin har, vor fi înviați la prima înviere. Deoarece au suferit cu Hristos, ei vor și împărăți împreună cu El. Acesta este principiul neschimbat al lui Dumnezeu. Dar alții, care nu vor suferi moartea, vor fi salvați și vor avea un loc special, de onoare, în împărăția de pe pământ. Dar, când Se va arăta Domnul și va distruge fiara și profetul mincinos și pe adepții lor, fie ei dintre evrei sau dintre națiuni, va avea lor o altă tranziție, în care Yahve va așeza în rânduială cele zece seminții, după cum a făcut cu primele două la prima tranziție. Atunci El va reuni și reașeza tot poporul ca un întreg. Astfel, cele două tranziții au ca obiectiv așezarea întâi a iudeilor ca atare, apoi a lui Efraim, făcând în final din cele două toiege unul singur în mâna Sa (v. Ezechiel 37), iar nimicirea asirianului are față de cele zece seminții o relație similară cu nimicirea antihristului față de celelalte două seminții. Prima este înainte ca El să se arate, cealaltă este intervalul de la arătarea Lui până la instaurarea împărăției milenare a păcii. Atunci va fi transmis un mesaj public. Va fi un timp în care mesajul va fi transmis până la împlinirea deplină.

Dar, în timpul mileniului, cred că evreii vor merge la națiuni pentru a le aduce cuvântul lui Yahve (v. Isaia 2, Mica 4). Nu există nici o îndoială că gloria se va manifesta în țara lui Israel, dar presupun că va mai fi o mărturie pentru convertirea națiunilor (Isaia 66). Nu par să existe dubii cu privire la aceasta. Această mărturie va fi în special în perioada celei de-a doua tranziții, ca și în perioada primei tranziții. Prima va fi „evanghelia împărăției“, dar pare că va mai fi un mesaj: „Iată pe munţi picioarele celui care aduce vestea bună, care vestește pacea! Ţine-ţi sărbătorile, Iudo, împlineşte-ţi promisiunile“ – se poate ca Israel să nu fie atunci încă strâns laolaltă în totalitate – „pentru că Belial nu va mai trece prin tine, este nimicit cu desăvârşire“. Astfel, dacă încă nu va fi pace deplină pentru tot poporul, căderea asirianului va fi semnul instaurării apropiate a păcii (comparați cu Mica 5.5).

Există un pasaj care se referă la ceva care se aseamănă cu slujba sfinților cerești. Națiunile vor umbla în lumină. „Frunzele pomului vor fi spre vindecarea națiunilor“ (Apoc. 22.2). Nu am nici o urmă de îndoială că sfinții glorificați vor avea o acțiune benefică sau o slujbă a harului față de lume în general, deși lumina stării cerești va fi ceva mult mai general decât aceasta. Frunzele pomului par să reprezinte mijloacele speciale pe care le va folosi Domnul pentru a asigura sănătatea oamenilor de pe pământ în perioada mileniului, iar roadele vor fi, ca să spunem așa, pentru cei care au gusturi cerești.