Mica 7

În capitolul al şaptelea profetul se aşează pe poziţia de mijlocitor** înaintea lui Dumnezeu în numele poporului, prezenându-I, în acelaşi timp, starea nenorocită a poporului, vorbind în numele lui, identificându-se cu el, sau, ca să fiu mai exact, luând asupra sa ocara cetăţii (Mica 7:9), exprimând întâi necazul acesteia din cauza situaţiei în care era, apoi, după cum am remarcat deseori în Ieremia, trecând la slujba lui de profet, marcând astfel poziţia rămăşiţei şi vorbind, însă având gândul divin, ca plasat în mijlocul poporului, identificându-se cu el deşi judeca purtarea lui. Şi făcea aceasta cu tot interesul care ţine de iubirea lui Dumnezeu pentru popor. Profetul caută dorind să găsească în mijlocul poporului ceva care să se potrivească titlului de popor al lui Dumnezeu, dar nu era decât corupţie, înşelăciune şi uneltiri pentru a vărsa sânge şi pentru a face rău cu ambele mâini. Totuşi, tot timpul profetul vorbeşte exprimând mărturisirea cetăţii, astfel încât, smerindu-se sub mâna lui Dumnezeu, ea poate privi spre El aşteptând ca El să ia cauza lor şi să le facă dreptate.

Aici se prezintă o situaţie deosebită. Domnul Isus declară în evanghelie că profetul prezintă aici culmea nelegiuirii, care va fi atinsă în urma predicării evangheliei. Aşa este nelegiuirea inimii, pe care lumina o face să treacă la lucru, provocând o ură care este cu atât mai înverşunată cu cât obiectul ei este mai aproape.

Ceea ce a văzut profetul în jurul lui a avut efectul (produs Duhul lui Hristos acolo unde este în acţiune, la vederea răului care a pătruns peste tot) de a-l face să privească spre Yahve şi să aştepte pe Dumnezeul eliberării sale. El se aşează în poziţia desemnată, aceea pe care Yahve o putea recunoaşte, supunându-se indignării lui Yahve până ce El va pleda cauza slujitorului său. În fine, El îl va conduce la lumină şi îl va face să vadă dreptatea Lui. Atunci eliberarea va fi completă, iar aceea care îi spunea Ierusalimului: “Unde este dumnezeul tău?” (strigătul dintotdeauna al necredinciosului care se bucură de pedeapsa care vine asupra poporului lui Hristos, cum se bucură şi de suferinţa lui Hristos Însuşi, înşelându-se cu privire la căile drepte ale unui Dumnezeu pe care nu-L cunoaşte) – aceea care se bucura de umilinţa a ceea ce era iubit de Yahve, va fi călcată în picioare ca noroiul de pe străzi (v. 7-10).

De arunci, din Egipt şi din Asiria, de peste mări şi munţi, vor veni la cetatea reconstruită, dar, înainte de aceasta, ţara va fi pustie. Poporul va fi condus sub toiagul lui Yahve şi aşezat în ţară ca odinioară. Dumnezeu va face să strălucească lucrările Lui minunate, ca atunci când i-a scos din ţara Egiptului. Naţiunile vor fi date de ruşine la vederea puterii lui Yahve, Dumnezeul lui.

Ultimele trei versete ale profeţiei cuprind expresia credinţei şi a sentimentelor de adorare care umplu inima profetului când se gândeşte la bunătatea lui Dumnezeu, care iartă nelegiuirea poporului şi aruncă păcatele lui în fundul mării, care Îşi găseşte plăcerea în a arăta îndurare şi care împlineşte promisiunile făcute lui Avraam şi ceea ce a jurat părinţilor din secolele trecute. Ce Dumnezeu se poate asemăna cu acela care se manifestă prin căile Lui de har faţă de poporul Lui preaiubit, faţă de rămăşiţa slabă, pe care toţi o dispreţuiesc, dar pe care Yahve, în iubirea Lui, nu o va uita niciodată, pe care, în fidelitatea Lui, nu o va abandona, indiferent cât s-ar răzvrăti?