Merită să fie văzut

Nenumăraţi turişti din toate continentele vizitează Londra, capitala Angliei. Mulţi vizitează renumitele monumente arhitectonice ale acestui oraş grandios cu opt milioane de locuitori, iar un obiectiv important de vizitat este şi catedrala Sf. Pavel, cea mai mare biserică din Anglia. Ea este aşezată chiar în inima oraşului. Arhitectul Sir Christopher Wren, constructorul mai multor clădiri renumite, a construit şi această biserică între anii 1675-1710.

Această catedrală avea să devină cea mai importantă creaţie a sa. În anul 1723, la vârsta de 91 de ani a încetat din viaţă şi a fost înmormântat aici. Deasupra mormântului său este scrisă o inscripţie modestă: „Dacă îi cauţi monumentul, atunci priveşte în jurul tău!“

Şi alţi oameni de seamă sunt înmormântaţi în această catedrală. Aici poţi găsi cavoul curajosului amiral Nelson, care în anul 1805 a câstigat o mare luptă navală în faţa coastei de sud a Spaniei, la Trafalgar, împotriva flotei franco-spaniole şi care a fost rănit mortal în această bătălie. De asemenea, aici e înmormântat şi generalul Wellington. Poate îţi aminteşti de la cursurile de istorie că el împreună cu mareşalul prusac Blücher, în anul 1815 la Waterloo în apropiere de Bruxelles, au învins definitiv pe mândrul Napoleon şi oastea lui.

Dar vreau să-ţi atrag atenţia asupra altui lucru.

Dacă vei merge vreodată la Londra, nu trebuie să pierzi prilejul de a vizita catedrala Sf. Pavel, unde vei putea vedea tabloul pictorului englez William Holman Hunt (1827-1910) intitulat: „The Light of the World“ (Lumina lumii). Tabloul vorbeşte insistent oamenilor, care zi de zi stau în faţa lui. În acest tablou predomină întunericul. Un chip maiestuos şi blând îl înfăţişează pe Fiul lui Dumnezeu. El poartă o coroană de spini şi ţine în mâna stângă o lumină vie, care străpunge întunericul. Cu mâna dreaptă bate într-o uşă. Pe această uşă se pot vedea cuie ruginite, aşchii, printre care se căţăra un mărăciniş sălbatic.

E ciudat însă că uşa nu are nici o clanţă. Oare să fi uitat pictorul să o facă? Şi de ce a înfăţişat această uşă atât de respingător, încât, îndată ce priveşti tabloul, observi că nu a fost deschisă niciodată? Sub tablou se află un pasaj din Cuvântul lui Dumnezeu, care vrea să-l ajute pe cel ce priveşte să înţeleagă tabloul: „Iată Eu stau la uşă şi bat. Dacă aude cineva glasul Meu şi deschide uşa, voi intra la el...“ (Apocalipsa 3.20).

Oare nu se referă uşa din acest text biblic, cât şi uşa din tablou la inima omenească? Cu siguranţă! Iar pictorul a încercat să înfăţişeze această inimă omenească aşa cum este ea din fire: plină de întuneric şi necurăţie, respingătoare şi antipatică. Cât de disperată ar fi fost situaţia noastră, dacă Domnul Isus Hristos, care Se numeşte pe Sine „Lumina lumii“ (Ioan 8.12), nu ar fi bătut la uşa inimii noastre! El ascultă încordat, dacă bătăile Lui sunt auzite şi dacă se deschide uşa inimii, ca să aducă lumina, viaţa şi bucuria!

Acum întelegi şi tu, desigur, de ce lipseşte mânerul uşii pe dinafară. Pictorul a vrut să arate celor ce privesc tabloul că uşa inimii poate fi deschisă numai pe dinăuntru. Domnul Isus nu forţează uşa inimii omului. Însă El bate..., uneori încet, altadată mai tare. Tu însuţi trebuie să-I deschizi. Ai auzit vreodată bătaia la uşa inimii tale? Deschide-I fără sovăială! Nu ştii, dacă astăzi stă pentru ultima dată în faţa uşii tale.