Aici, Domnul începe, în mijlocul lui Israel, viaţa Sa răbdătoare de mărturie, viaţă care s‑a terminat prin respingerea Sa din partea poporului pe care Dumnezeu îl păstrase atât de mult timp pentru Sine şi pentru propria lor binecuvântare. Domnul vestise Împărăţia, Îşi desfăşurase puterea în toată ţara, arătase caracterul Său şi starea de inimă a acelora care trebuiau să intre în Împărăţie.
Caracterul minunilor Domnului Dar minunile Lui 1, au totdeauna, la fel ca întreaga Evanghelie, caracterul poziţiei Sale în mijlocul iudeilor şi al relaţiilor lui Dumnezeu cu ei, până la respingerea Lui. El este Yahve, dar totodată Omul ascultător de lege; este în acelaşi timp Cel care face să se întrevadă momente viitoare – intrarea naţiunilor în Împărăţie (stabilirea ei ca o taină în lume), ridicarea Bisericii, a Adunării, pe temelia aceasta: El recunoscut ca Fiu al Dumnezeului Celui viu, şi face de asemenea să se întrevadă Împărăţia în glorie; dar mai mult, El poartă în inima Sa, cu o răbdare perfectă povara lui Israel, deşi, ca rezultat al prezenţei Sale, scoate în evidenţă perversitatea acestui popor 2 . El era Yahve prezent în bunătate, şi aceasta în mod fizic, văzut: minunat adevăr!
Vindecarea leprosului; Dumnezeu manifestat in har şi bunătate
Găsim mai întâi vindecarea leprosului. Numai Domnul putea să vindece pe cel lepros, prin bunătatea Sa suverană (vezi Levitic 14). Aici Isus face la fel. „Dacă vrei“, spune leprosul, „poţi să mă curăţeşti.“ „Da, vreau“, răspunde Domnul (versetele 2,3). Dar în acelaşi timp Isus arată în Persoana Sa ceva care înlătura orice posibilitate de întinare – ceva mai presus de păcat – şi de asemenea cea mai perfectă bunăvoinţă faţă de cel care este întinat. „Vreau, fii curăţit!“ (versetul 3). Se vede harul, puterea, sfinţenia deplină a lui Yahve coborând, în persoana lui Isus, în cea mai mare apropiere faţă de păcătos, atingându‑l, pentru a spune astfel. El era desigur „Domnul care te vindecă“ (Exod 15.26) . În acelaşi timp Isus Se ascunde şi porunceşte celui vindecat să se ducă la preoţi potrivit rânduielii legii şi să‑şi aducă darul. El nu iese din poziţia de iudeu supus legii; dar Yahve era prezent acolo în bunătate.
Harul suveran către naţiuni
Dar în cazul următor găsim (versetele 5‑13) pe unul dintre naţiuni care, prin credinţă, se bucură de rezultatul deplin al puterii pe care credinţa aceasta o atribuia lui Isus; el dă ocazie Domnului să facă să reiasă adevărul acesta de seamă, că mulţi dintre aceşti sărmani dintre naţiuni vor veni în Împărăţia cerurilor să stea împreună cu părinţii onoraţi de iudei ca strămoşi ai moştenirii promisiunilor, în timp ce copiii Împărăţiei vor fi în întunericul de afară. Într‑adevăr, credinţa sutaşului acestuia recunoştea o putere divină în Isus, putere care trebuia, prin gloria Aceluia care o avea, nu să abandoneze pe Israel, ci să deschidă uşa naţiunilor, ca să intre în măslinul promisiunii ramurile măslinului sălbatic, în locul celor care aveau să fie tăiate. Forma sub care lucrurile acestea aveau să se împlinească în Adunare nu se punea atunci în discuţie.
Soacra lui Petru vindecată; inţelegerea suferinţelor oamenilor
Isus încă nu părăseşte pe Israel. El intră în casa lui Petru şi vindecă pe soacra lui. El face la fel faţă de toţi bolnavii care se adună seara în jurul casei, după ce a trecut sabatul. El îi vindecă; demonii sunt alungaţi, încât profeţia lui Isaia se împlineşte: „El suferinţele noastre le‑a purtat şi durerile noastre le‑a luat asupra Lui“ (Isaia 53.4). Isus Se aşeza cu inima Lui sub povara tuturor necazurilor care apăsau pe Israel, pentru a‑l ajuta şi a‑l vindeca. Întotdeauna, Emanuel este Acela care are înţelegere pentru necazurile lor şi participă în toate suferinţele lor. Dar El vine cu puterea aceasta care arată că este capabil să‑i salveze.
Isus este conştient de faptul că este respins
Cele trei cazuri de vindecare despre care am vorbit arată caracterul slujbei lui Isus într‑un mod clar şi izbitor. El Se ascunde, pentru că până în clipa în care va trebui să arate judecata naţiunilor nu‑Şi va ridica glasul pe străzi. Porumbelul era asupra Lui. Arătările puterii Lui atrag pe oameni la El; dar El nu Se înşeală şi nu Se depărtează niciodată în duh de locul pe care l‑a luat. El este Cel batjocorit şi respins de oameni, El n‑are unde să‑Şi plece capul. Vulpile şi păsările au pe pământ mai mult loc decât El, Acela pe care L‑am văzut apărând pentru un moment înaintea noastră ca Domnul, recunoscut cel puţin de nefericiţii ale căror nevoi nu I‑au fost niciodată indiferente. Prin urmare, orice om care vrea să urmeze pe Isus trebuie să renunţe la toate, pentru a fi un însoţitor al Domnului, care n‑ar fi venit pe pământ dacă toate ar fi fost în rânduială; avea asupra pământului un drept absolut, dar pe care l‑a manifestat în acelaşi timp într‑o dragoste care nu se putea ocupa decât de misiunea şi de nevoia care L‑au adus aici.
Furtuna permisă pentru incercarea credinţei şi pentru manifestarea demnităţii lui Hristos
Pe pământ Domnul era totul sau nimic. Faptul acesta, este adevărat, avea să se facă simţit din punct de vedere moral în efectele lui, prin harul care, lucrând prin credinţă, ataşa pe cel credincios de El printr‑o legătură care nu se poate exprima. Altfel inima n‑ar fi fost pusă la încercare din punct de vedere moral; dar nu era mai puţin adevărat că El Însuşi era prezent înaintea lor. Prin urmare dovezile erau prezente: vântul şi marea (versetul 23) faţă de care Domnul părea expus în ochii oamenilor, ascultă îndată la glasul Lui – mustrare izbitoare a necredinţei care L‑a trezit din somn şi care presupusese că ar fi posibil ca valurile să‑L înghită şi împreună cu El planurile şi puterea Aceluia care crease vânturile şi valurile!
Este evident că furtuna aceasta fusese îngăduită pentru a pune la încercare credinţa ucenicilor şi a face să reiasă demnitatea persoanei Domnului. Dacă vrăjmaşul a fost instrumentul care a adus furtuna, el n‑a reuşit altceva decât să dea Domnului ocazia de a‑Şi arăta gloria. Aşa este întotdeauna cazul pentru Hristos – şi pentru noi, când credinţa este prezentă. Iar realitatea puterii acesteia şi felul în care ea se arată sunt dovedite din cele ce urmează (8.28‑34).
Puterea divină alungă puterea lui Satan; prezenţa divină insuportabilă lumii
Domnul debarcă în ţinutul Gherghesenilor. Puterea vrăjmaşului se desfăşoară aici în toată grozăvia ei. Dacă omul la care Domnul venise în har nu‑L cunoştea, demonii cunoşteau pe Judecătorul lor în persoana Fiului lui Dumnezeu. Omul era sub puterea lor. Teama pe care ei o aveau de chinurile judecăţii din ziua de la urmă este transpusă în duhul omului aflat în prezenţa Domnului: „Ai venit aici ca să ne chinuieşti înainte de vreme?“ Duhurile rele lucrează asupra omului prin teama faţă de puterea lor; ele n‑ar lucra, dacă omul nu s‑ar teme de ele. Dar numai credinţa înlătură teama aceasta din sufletul omului. Nu vorbesc despre poftele asupra cărora ele pot acţiona, nici despre şiretlicurile vrăjmaşului, ci despre puterea lui. „Împotriviţi‑vă Diavolului şi el va fugi de la voi“.
Aici, demonii doresc să arate realitatea puterii lor, iar Domnul le permite, pentru ca să fie evident că în lumea aceasta nu este vorba, simplu, de omul bun sau rău, ci şi de lucruri mai puternice decât omul. Demonii intră în porci şi aceştia pier în ape. Tristă realitate, clar arătată! Nu este vorba nici de o simplă boală, nici de pofte, ci de demoni! Dar, datorită lui Dumnezeu, este vorba şi de Cineva care, deşi fiind om pe pământ, era mai puternic decât demonii. Ei sunt forţaţi să recunoască puterea Aceluia care este prezent şi se adresează acestei puteri fără a avea gândul de a I se împotrivi. În ispitirea din pustie, Satan a fost învins. Isus eliberează în întregime pe omul pe care demonii îl chinuiau cu puterea lor răufăcătoare. Înaintea Lui, puterea lor era nimicită.
Isus ar fi putut, dacă n‑ar fi fost vorba decât de atât, să elibereze lumea de toată puterea vrăjmaşului şi de toate nenorocirile umanităţii. Omul tare era legat, Domnul îi putea prăda bunurile. Dar prezenţa lui Dumnezeu, a lui Yahve, nelinişteşte lumea mai mult decât puterea vrăjmaşului care domină şi degradează trupul şi duhul. Stăpânirea vrăjmaşului asupra inimii – stăpânire prea liniştită şi prea puţin observată, deseori – este mai puternică decât tăria lui. Şi tăria cade în faţa cuvântului lui Isus; dar voia omului acceptă lumea aşa cum este, stăpânită de influenţa lui Satan.
Toată cetatea, martoră a eliberării celui demonizat şi a puterii lui Isus care Se află acolo, roagă pe Domnul să plece. Tristă imagine a istoriei lumii! Domnul a venit aici pe pământ cu putere pentru a elibera lumea – omul – de toată puterea vrăjmaşului, dar lumea nu L‑a vrut. Omul era îndepărtat din punct de vedere moral, şi nu doar supus sclaviei vrăjmaşului.
Omul se supunea jugului său, se obişnuise cu el; el nu voia nicidecum prezenţa lui Dumnezeu.
Nu mă îndoiesc că tot ce s‑a întâmplat porcilor este o imagine a ceea ce a venit peste iudeii nelegiuiţi şi necredincioşi care au respins pe Domnul Isus. Nu este nimic mai izbitor decât felul în care o persoană divină, Emanuel, deşi un om în har, se manifestă în acest capitol.