Matei 5-7

Părţile şi conţinutul predicii de pe munte

Se pot observa în cuvântarea aceasta următoarele părţi:

Caracterul şi partea acelora care vor fi în Împărăţie: capitolul 5.1-12.Poziţia lor în lume: capitolul 5.13-16.Raporturile de principii între Împărăţie şi lege: capitolul 5.17-48 ² .Duhul în care ucenicii lui Isus trebuie să facă faptele bune: capitolul 6.1-18.Despărţirea de duhul lumii şi de îngrijorările ei: capitolul 6.19-34.Duhul în care se arată legăturile ucenicilor cu ceilalţi oameni: capitolul 7.1-6.Încrederea în Dumnezeu care li se potriveşte: capitolul 7.7-12.

Energia care trebuie să-i caracterizeze pentru a intra în Împărăţie; totuşi nu numai pentru a intra în ea (pentru că mulţi vor încerca să intre), ci pentru a intra în ea potrivit acelor principii greu de îndeplinit pentru om; a intra acolo potrivit gândului lui Dumnezeu – pe poarta cea strâmtă; şi apoi mijlocul pentru ei de a recunoaşte pe cei care vor încerca să-i înşele, de asemenea vegherea necesară pentru a nu se lăsa înşelaţi: capitolul 7.13-23.

În sfârşit, ascultarea practică şi reală faţă de cuvintele Domnului, înţelepciunea cea adevărată a celor care ascultă cuvintele Lui: capitolul 7.23-29.

Descoperirea numelui Tatălui

Este şi un alt principiu care caracterizează cuvântarea aceasta: introducerea numelui Tatălui. Isus pune pe ucenicii Săi în legătură cu Tatăl Său, ca fiind Tatăl lor; El le descoperă numele Tatălui pentru ca ei să fie în legătură cu El şi să se poarte potrivit cu ceea ce este El.

Respingerea Impăratului; poziţia şi purtarea celor care Il urmează

Cuvântarea aceasta dă principiile Împărăţiei, subînţelegând în acelaşi timp respingerea Împăratului; arată poziţia în care se vor afla ai Săi în urma acestei respingeri, poziţie în care ei sunt chemaţi să aştepte o răsplată cerească. Ei trebuiau să fie o mireasmă divină prin care Dumnezeu să fie cunoscut şi prin care să lucreze, şi aveau să devină o privelişte pentru lumea întreagă. Acesta era, de altfel, scopul lui Dumnezeu. Mărturia lor trebuia să fie atât de clară, încât lumea să facă legătură între faptele lor şi Tatăl. Ei trebuiau să se poarte pe de o parte potrivit unei judecăţi a răului care atingea inima şi motivele, şi, de altă parte, potrivit caracterului Tatălui în har, raportându-se la aprobarea Tatălui care vede în ascuns, acolo unde ochiul omului nu poate pătrunde. Ei trebuiau să aibă o încredere deplină în El, pentru toate nevoile lor. Voia Sa era regula pentru intrarea în Împărăţie.

Cuvantarea rostită in Israel inaintea stabilirii Impărăţiei

Se poate observa că această cuvântare se referă la vestirea Împărăţiei ca fiind aproape; şi toate principiile acestea de purtare sunt prezentate aici ca fiind caracteristice Împărăţiei şi ca fiind condiţiile de intrare. Fără îndoială, rezultă de aici că ele se potrivesc celor care au intrat în ea. Însă cuvântarea este rostită în mijlocul lui Israel, înainte ca Împărăţia să fi fost stabilită, ca stare cerută mai dinainte pentru a intra în ea şi pentru a pune în evidenţă principiile ei fundamentale, în legătură cu poporul acesta şi în contrast moral cu ideile pe care ei şi le făcuseră despre ea.

Fericirile: caracterul şi partea celor din Impărăţie

Cercetând fericirile, vom găsi că partea aceasta a cuvântării ne arată în general caracterul lui Hristos Însuşi. Fericirile acestea presupun două lucruri: stăpânirea viitoare a ţării lui Israel de către cei blânzi şi persecuţia rămăşiţei credincioase, cu adevărat dreaptă în căile ei şi care proclamă drepturile adevăratului Împărat (cerul fiind prezentat acestei rămăşiţe ca speranţă pentru a-i susţine inima).

Poziţia ucenicilor in lume

Aşa va fi poziţia rămăşiţei în zilele din urmă, înainte de introducerea Împărăţiei. Din punct de vedere moral aşa era cu Israel în timpul ucenicilor Domnului, aspectul pământesc al Împărăţiei fiind amânat. Înaintea cerului, ucenicii sunt priviţi ca martori faţă de Israel; dar ei erau şi o mărturie faţă de lume, fiind în acelaşi timp singurul principiu activ care păzeşte pământul de stricăciune. Ucenicii sunt înfăţişaţi astfel în legătură cu Israel, dar în acelaşi timp ca martori înaintea lumii din partea lui Dumnezeu (Împărăţia fiind avută în vedere, dar nu încă stabilită). Legătura cu zilele din urmă este evidentă; totuşi mărturia ucenicilor avea atunci acest caracter (al zilelor din urmă) doar din punct de vedere moral. Însă stabilirea Împărăţiei pământeşti a fost amânată şi a fost introdusă Adunarea, care este cerească. Capitolul 5.25 face aluzie în mod evident la poziţia lui Israel în timpul lui Hristos; de fapt Israel rămâne captiv, în închisoare, până ce va fi primit pedeapsa deplină şi numai atunci va ieşi din ea.

Omul ascultător, Domnul din ceruri

Domnul vorbeşte şi lucrează totdeauna ca om ascultător, condus şi călăuzit de Duhul Sfânt; dar în Evanghelia după Matei vedem în modul cel mai izbitor cine este Acela care Se comportă astfel. Iată ce dă Împărăţiei cerurilor adevăratul ei caracter moral. Ioan Botezătorul putea vesti Împărăţia cerurilor ca schimbare de dispensaţie, dar slujba lui era pământească. Hristos de asemenea putea vesti acelaşi adevăr (şi schimbarea aceasta de dispensaţie era de toată însemnătatea), dar în El era mai mult decât aceasta. El era din cer, Domnul care venea din cer. Vorbind despre Împărăţia cerurilor, El vorbea din adâncul şi plinătatea divină a inimii Sale. Nimeni nu fusese în cer, decât Cel care coborâse de acolo, Fiul Omului care era în cer (Ioan 3.13). Astfel, când vorbea despre cer, Isus spunea ce ştia şi dădea mărturie despre ceea ce văzuse. Acest adevăr, aşa cum este prezentat în Matei, se realiza în două feluri: 1. nu mai era o cârmuire pământească potrivită legii; 2. Domnul (Yahve), Mântuitorul, Emanuel era prezent. Putea El să fie altfel decât ceresc în caracterul Său, în spiritul şi în principiile de seamă ale întregii Sale vieţi?

Caracterul lui Hristos identificat cu cerul

Mai mult, când Hristos Şi-a început lucrarea publică şi a fost pecetluit cu Duhul Sfânt, cerul I s-a deschis. El a fost identificat cu cerul, ca om pecetluit cu Duhul Sfânt pe pământ. Era astfel expresia continuă a atmosferei, a realităţii cerului. Nu se manifesta încă puterea de judecată faţă de tot ceea ce era împotrivă; ci era manifestarea caracterului ceresc în răbdare, cu toată împotrivirea a tot ceea ce Îl înconjura şi cu toată incapacitatea ucenicilor de a-L înţelege. Astfel, în predica de pe munte găsim descrierea a ceea ce se potriveşte Împărăţiei cerurilor şi chiar asigurarea unei recompense în cer pentru cei care vor suferi pentru Hristos pe pământ.

Descrierea aceasta, aşa cum am văzut, este în esenţă cea a caracterului lui Hristos Însuşi. Acesta este felul în care o inimă cerească se exprimă pe pământ. Dacă Domnul învăţa lucrurile acestea, făcea aşa pentru că le iubea, pentru că El Însuşi era realitatea lor şi Îşi găsea plăcerea în ele. Fiind Dumnezeul cerului, umplut, ca om, cu Duhul Sfânt dat fără măsură, inima Lui era în mod desăvârşit la unison cu un cer pe care El îl cunoştea perfect. De aceea El termină cu cuvintele acestea descrierea caracterului care avea să împodobească pe ucenicii Săi: „Voi deci fiţi desăvârşiţi, după cum Tatăl vostru Cel ceresc este desăvârşit“ (5.48). Toată purtarea lor trebuia să fie în legătură cu Tatăl lor ceresc.

Cu cât cunoaştem gloria divină a lui Isus şi felul în care El a fost ca om în legătură cu cerul, cu atât mai mult înţelegem ce însemna pentru El Împărăţia Cerurilor, din punct de vedere a ceea ce se potrivea pentru ea. Când Împărăţia aceasta va fi stabilită mai târziu în putere, lumea va fi cârmuită după principiile acestea, deşi ele nu sunt, propriu-zis, principiile lumii. Rămăşiţa în zilele din urmă, nu mă îndoiesc, găsind toate lucrurile în jurul ei contrare credincioşiei şi văzând speranţa iudaică decăzând sub ochii ei, va fi nevoită să privească mai sus şi va avea din ce în ce mai mult caracterul acesta care, deşi este în raport cu aspecte pământeşti este în întregime asemenea lui Hristos.

Mulţimile şi puterea Domnului

Sunt două lucruri legate de prezenţa mulţimii în capitolul 5.1. În primul rând, momentul acela cerea ca Domnul să dea o idee adevărată despre caracterul Împărăţiei Sale, pentru că El deja atrăgea mulţimea la El. Puterea Lui se făcea simţită, deci era important să fie cunoscut caracterul Lui. De altă parte, mulţimea aceasta care urma pe Isus era o piedică pentru ucenicii Săi; şi Domnul îi face să înţeleagă contrastul total care exista între efectul pe care mulţimile puteau să-l aibă asupra lor şi adevăratul duh care trebuia să-i stăpânească. Astfel, plin El Însuşi de ce era cu adevărat bun, aduce imediat înainte ceea ce umplea inima Sa. Acesta era caracterul adevărat al rămăşiţei, care în general se asemăna cu Hristos în privinţa aceasta. Aşa este deseori şi în Psalmi.

Sarea pămantului şi lumina lumii

Sarea pământului este altceva decât lumina lumii. Pământul, mi se pare, este aici expresia a tot ce dădea mărturie că a primit lumina din partea lui Dumnezeu – ceea ce era în legătură cu El datorită luminii acesteia – având înaintea Lui o formă conturată. Ucenicii lui Hristos erau principiul de conservare pe pământ. Ei erau însă şi lumina lumii, a unei lumi care nu avea lumina aceasta. Şi aşa era poziţia lor, orice altceva ar fi vrut ei să fie. Aceasta era intenţia lui Dumnezeu, ca ei să fie lumina lumii, iar lumina nu este aprinsă ca să rămână ascunsă.

Impotrivirea oamenilor faţă de stabilirea Impărăţiei

Toate acestea presupun posibilitatea stabilirii Împărăţiei în lumea aceasta, dar şi împotrivirea celei mai mari părţi dintre oameni. Nu este vorba aici de răscumpărarea păcătosului, ci de realizarea caracterului care era potrivit unui loc în Împărăţia lui Dumnezeu; loc pe care cel păcătos trebuia să-l caute în timp ce era pe drum cu adversarul lui, pentru ca să nu fie dat pe mâna judecătorului – şi tocmai lucrul acesta s-a întâmplat într-adevăr cu iudeii.

Relaţia cu Tatăl; rugăciunea in dependenţă

În acelaşi timp, ucenicii sunt aşezaţi individual în legătură cu Tatăl – al doilea principiu mare al cuvântării, consecinţă a faptului că Fiul era prezent – şi Isus le prezintă ceva mai înalt decât poziţia lor de mărturie pentru Împărăţie. Ucenicii trebuiau să se poarte şi ei în har, aşa cum făcea Tatăl lor; şi rugăciunea lor trebuia să caute o ordine de lucruri în care toate să corespundă din punct de vedere moral cu caracterul şi voia Tatălui lor. „Sfinţească-se Numele Tău; vie Împărăţia Ta!“ ⁶, adică totul să corespundă caracterului Tatălui, totul să fie rezultatul puterii Lui. „Facă-se voia Ta, precum în cer aşa şi pe pământ“ este ascultarea perfectă (6.9,10). Toate lucrurile supuse lui Dumnezeu în cer şi pe pământ, acesta va fi rezultatul împlinit, până la un anumit punct, prin intervenţia lui Hristos în Împărăţia de o mie de ani – şi în mod perfect atunci când Dumnezeu va fi totul în toţi. Până atunci, rugăciunea exprimă dependenţa de fiecare zi, nevoia de iertare, nevoia de a fi păzit de puterea vrăjmaşului, dorinţa de a nu fi cernut de el aşa cum au fost Iov şi Petru, şi de a fi scăpaţi de rău.

Aplicarea specială a rugăciunii „Tatăl nostru“

De asemenea ea este o rugăciune în legătură cu poziţia rămăşiţei; ea nu se aplică dispensaţiei Duhului, şi nici la ceea ce este propriu mileniului ca Împărăţie pământească, ci exprimă dorinţele drepte ale rămăşiţei şi vorbeşte despre starea ei şi pericolele ei, până ce va veni Împărăţia Tatălui. Multe dintre principiile acestea sunt totdeauna adevărate, pentru că noi suntem în Împărăţie şi trebuie în duh să-i arătăm trăsăturile; dar aplicarea specială şi literală a pasajului acestuia este cea pe care am arătat-o.

Ucenicii sunt puşi în legătură cu Tatăl pentru realizarea caracterului Său care trebuie să se desfăşoare în ei, datorită legăturii acesteia, făcându-i să dorească stabilirea Împărăţiei Tatălui şi să învingă greutăţile unei lumi vrăjmaşe, păzindu-se de şiretlicurile vrăjmaşului şi împlinind voia Tatălui. Isus era Cel care putea să le împărtăşească toate acestea. Astfel Isus trece de la lege recunoscută ca venind de la Dumnezeu, la împlinirea legii acesteia când ea va fi, pentru a spune aşa, absorbită în voia Aceluia care a dat-o, sau împlinită în intenţiile ei de Acela, Singurul, care putea s-o facă.