Matei 4

Condus de Duhul ca să fie ispitit de Diavolul

Luând în felul acesta în har poziţia Sa ca om pe pământ, Isus Îşi începe activitatea pe pământ, fiind călăuzit de Duhul în pustiu pentru a fi ispitit de Diavolul. Omul drept şi sfânt, Fiul lui Dumnezeu, bucurându‑Se de toate privilegiile care Îi sunt proprii, trebuie să întâmpine aceleaşi vicleşuguri care l‑au făcut pe întâiul Adam să cadă. Starea Sa spirituală este pusă la încercare. Aici nu este vorba de un om inocent, bucurându‑se de toate binecuvântările naturale ale lui Dumnezeu şi pus la încercare în mijlocul acestor binecuvântări care i‑ar fi putut aminti de Dumnezeu. Hristos, atât de aproape de Dumnezeu, ca Fiu al Său iubit, dar aflându‑Se în mijlocul încercării, având cunoaşterea binelui şi răului şi, în ce priveşte împrejurările exterioare, fiind coborât în mijlocul stării omului căzut, trebuie să experimenteze punerea la încercare a credincioşiei Sale faţă de poziţia aceasta, credincioşie manifestată prin ascultarea Sa perfectă. Iar pentru a rămâne în această poziţie, El trebuia să nu aibă altă voinţă decât aceea a Tatălui Său şi să împlinească această voinţă, sau să o suporte, indiferent care ar fi fost consecinţele pentru El Însuşi. Voinţa aceasta trebuia împlinită în mijlocul tuturor greutăţilor, lipsurilor şi în singurătatea pustiului unde se afla puterea lui Satan. Toate acestea L‑ar fi putut determina să aleagă un drum mai uşor decât acela al glorificării depline a Tatălui Său. El trebuia să renunţe la toate drepturile care aparţineau persoanei Sale, şi să le primească de la Dumnezeu, abandonându‑I‑le Lui într‑o deplină încredere.

Vrăjmaşul făcea tot ce putea pentru a‑L face pe Hristos să Se folosească de privilegiile Sale – „Dacă eşti Fiul lui Dumnezeu“ – pentru a‑I fi Lui mai uşor, ieşind însă în afara limitelor poruncii lui Dumnezeu şi evitând suferinţele care ar fi însoţit împlinirea acestei voinţe. Scopul era deci să‑L facă să împlinească propria Sa voinţă, şi nu pe aceea a lui Dumnezeu.

Confruntarea cu vrăjmaşul in pustiu

Isus, bucurându‑Se în propria Sa Persoană şi în relaţia Sa cu Dumnezeu, de toată favoarea lui Dumnezeu, ca Fiu al lui Dumnezeu, bucurându‑Se de lumina feţei Sale, va petrece patruzeci de zile în pustiu pentru a se confrunta cu vrăjmaşul. El nu se îndepărtează de oameni, de orice relaţie cu omul şi cu lucrurile omeneşti, pentru a fi cu Dumnezeu, aşa cum a fost cazul cu Moise şi Ilie. Ci El este deja în mod desăvârşit cu Dumnezeu şi este separat de oameni prin puterea Duhului Sfânt pentru a fi singur în lupta Sa cu vrăjmaşul. În privinţa lui Moise, omul se afla în afara stării lui naturale, pentru a fi cu Dumnezeu. Cât despre Isus, El Se află în această stare pentru a lupta cu vrăjmaşul; a fi cu Dumnezeu era poziţia Sa naturală.

Ascultarea simplă şi absolută, trăind din Cuvantul lui Dumnezeu

Mai întâi, vrăjmaşul Îl ispiteşte pe Isus încercând să‑L angajeze în satisfacerea nevoilor trupului Său şi, în loc să Se încreadă în Dumnezeu, să folosească după propria voinţă şi pentru El Însuşi puterea cu care era dotat. Dacă însă Israelul în pustiu a fost hrănit cu mană din partea lui Dumnezeu, atunci Fiul lui Dumnezeu, indiferent ce putere ar avea, Se va comporta potrivit cu ceea ce Israel ar fi trebuit să înveţe primind acea mană, şi anume că „omul nu va trăi numai cu pâine, ci cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu.“

Omul, Iudeul ascultător, Fiul lui Dumnezeu, Se sprijinea pe acest Cuvânt şi nu făcea nimic fără el. Nu venise să împlinească propria voinţă, ci voinţa Celui care Îl trimesese. Acesta este principiul care caracterizează Duhul lui Hristos în Psalmi. Nici o izbăvire nu este acceptată fără intervenţia Domnului, atunci când găseşte El cu cale. Este răbdarea perfectă, pentru a fi perfect şi desăvârşit în toată voia lui Dumnezeu. În Hristos nu se putea găsi nici o dorinţă vinovată; dar foamea nu este un păcat; era o nevoie omenească, şi ce este rău în a mânca atunci când îţi este foame? Totuşi, nu potolirea foamei era voia lui Dumnezeu, voie pe care Isus venise să o împlinească, potrivit Scripturii. Sugestia lui Satan era „Dacă eşti Fiu al lui Dumnezeu, porunceşte“, dar El luase locul slujitorului şi acest loc, cu siguranţă, nu era cel de unde se dau porunci. Satan încearcă să‑L facă pe Domnul să părăsească locul ascultării şi slujbei desăvârşite, locul slujitorului.

Cuvantul scris şi caracterul ascultării lui Cristos

Remarcaţi aici însemnătatea pe care o are Scriptura şi caracterul ascultării lui Hristos. Pentru ascultarea aceasta, voia lui Dumnezeu era nu numai o regulă, era singurul motiv de a lucra. Voia noastră este deseori strunită prin Cuvânt. Cu Hristos nu era aşa. Voia Tatălui era motivaţia Lui: El nu lucra numai potrivit voii lui Dumnezeu, ci lucra pentru că aşa era voia lui Dumnezeu. Nu ne‑ar plăcea să vedem un copil care, îndreptându‑se spre un lucru care îi place, s‑ar opri şi ar face cu bucurie voia părinţilor săi, când i s‑ar cere aceasta? Dar Hristos n‑a ascultat niciodată în felul acesta, El niciodată n‑a căutat voia Sa proprie, ci a făcut numai voia Tatălui. Iar noi suntem sfinţiţi pentru ascultarea lui Hristos. Remarcaţi de asemenea că Scriptura era lucrul prin care trăia şi care‑L făcea să învingă. Iar în acest moment, totul depindea de biruinţa lui Hristos, aşa cum totul depindea până atunci de căderea lui Adam. Dar pentru Hristos, un singur text folosit bine, era, desigur, de ajuns. El nu căuta altceva, decât ascultarea. Aceasta era de ajuns împotriva Satan, care nu mai are nici un răspuns. Şiretlicurile lui au fost astfel zădărnicite.

Cel dintâi principiu al biruinţei este ascultarea simplă şi absolută, care trăieşte cu orice cuvânt care iese din gura lui Dumnezeu. Al doilea este încrederea deplină pe calea ascultării.

Perfectă incredere pe calea ascultării

În al doilea rând, vrăjmaşul aşează pe Isus pe vârful templului ca să‑L facă să ia pentru Sine promisiunile făcute lui Mesia, fără să rămână în căile lui Dumnezeu. Omul credincios poate desigur să se bazeze pe ajutorul lui Dumnezeu când merge pe calea Lui. Vrăjmaşul voia ca Fiul Omului să pună pe Dumnezeu la încercare (în loc de a Se baza pe El, rămânând în căile Lui), pentru a şti dacă S‑ar putea încrede în El. Aceasta ar fi fost o lipsă de încredere în Dumnezeu şi nicidecum ascultare; sau mândrie care se laudă cu privilegiile ei, în loc să se bazeze pe Dumnezeu în ascultare. Luând locul Său împreună cu Israel în starea în care se afla fără împărat în ţară, şi amintind îndrumările care îi erau date în cartea aceasta pentru a‑l călăuzi pe calea lui Dumnezeu, care îi era arătată, Isus foloseşte pentru propria Sa purtare partea din Cuvânt care conţine porunca divină în această privinţă: „Să nu ispiteşti pe Domnul Dumnezeul tău“; locul acesta este citat deseori ca şi cum ar opri o prea mare încredere în Dumnezeu, în timp ce el înseamnă să nu ai vreo neîncredere, ci să probezi că El este credincios. Poporul ispitea pe Dumnezeu când spunea; „Este Dumnezeu cu adevărat în mijlocul nostru?“ Iată ce voia Satan să obţină de la Domnul.

Moştenirea pămantească oferită Fiului Omului de Satan, in răzvrătire pe faţă impotriva lui Dumnezeu

Vrăjmaşul, pentru că nu a reuşit să înşele inima aceasta ascultătoare, chiar ascunzându‑se sub folosirea Cuvântului lui Dumnezeu, se arată în adevăratul lui caracter, ispitind pentru a treia oară pe Domnul ca să‑Şi cruţe toate suferinţele care Îl aşteptau, arătându‑I moştenirea Fiului Omului pe pământ, moştenire care avea să fie a Lui după ce va fi trecut prin toate aceste căi dureroase, dar necesare spre gloria Tatălui şi pe care Tatăl le rânduise pentru El. Toate ar fi fost ale Lui, dacă l‑ar fi recunoscut pe Satan, dumnezeul lumii acesteia, închinându‑i‑Se. De fapt aceasta au făcut împăraţii pământului numai pentru o parte din lucrurile lumii acesteia; cât de des se face lucrul acesta pentru o deşertăciune trecătoare! – dar El, El le‑ar fi avut pe toate. Dar dacă Isus trebuia să moştenească gloria pământească (ca toate celelalte), scopul inimii Lui era Dumnezeu Însuşi, Tatăl Său, pe care să‑L glorifice. Oricare ar fi fost preţul darului, era darul Acelui Dăruitor pe care Îl preţuia inima Lui. În orice altă privinţă, El lua locul unui om pus la încercare şi al unui israelit credincios; şi oricare ar fi fost încercarea răbdării, în care L‑ar fi dus păcatul poporului, oricât de grea ar fi fost încercarea, El avea să slujească numai lui Dumnezeu.

Atitudinea credinciosului faţă de Satan

Iar dacă Diavolul duce la culme ispita, păcatul, şi se arată ca Adversarul (Satan), cel credincios are dreptul să‑l izgonească. Dacă el vine ca un ispititor, credinciosul trebuie să‑i răspundă cu credincioşie faţă de Cuvânt, călăuza perfectă a omului, potrivit voii lui Dumnezeu. Nu este nevoie ca el să poată pătrunde toate lucrurile. Cuvântul este Cuvântul Aceluia care lucrează şi, urmându‑l, mergi potrivit unei înţelepciuni care cunoaşte totul, pe o cale făurită de înţelepciunea aceasta şi care, prin urmare, aduce cu sine o încredere absolută în Dumnezeu. Primele două ispite erau şiretlicuri ale Diavolului, a treia era o răzvrătire pe faţă împotriva lui Dumnezeu. Dacă Cel Rău vine ca vrăjmaş pe faţă împotriva lui Dumnezeu, cel credincios are dreptul să nu aibă deloc a face cu el. „Împotriviţi‑vă Diavolului şi el va fugi de la voi“. Atunci Satan constată că a întâlnit pe Hristos, nu firea noastră. Fie ca cei credincioşi să se împotrivească dacă Satan ar căuta să‑i ispitească prin Cuvânt, aducându‑şi aminte că ţinutul lui Satan este în omul căzut!

Protecţia celui credincios

Ceea ce îţi dă garanţie din punct de vedere moral (cu privire la starea inimii tale) este un ochi simplu. Dacă nu caut decât gloria lui Dumnezeu, atunci ceea ce nu are alt scop decât propria mea mărire sau propria mea satisfacţie, a trupului sau a sufletului, nu va avea interes pentru mine şi se va arăta în lumina Cuvântului care călăuzeşte ochiul simplu, ca fiind contrar gândului lui Dumnezeu. Pentru că nu îngâmfarea este cea care respinge ispita, ca şi cum tu ai fi bun; ascultarea este cea care, în smerenie, dă lui Dumnezeu, şi prin urmare şi Cuvântului Său, locul cuvenit. „Prin cuvântul buzelor Tale, eu m‑am păzit de căile celui violent“ (Psalmul 17.4), de cei care îşi fac propria voinţă şi fac din ea călăuza lor. Dacă inima nu caută decât pe Dumnezeu, viclenia cea mai subtilă este descoperită, pentru că vrăjmaşul nu ne va îndemna niciodată să căutăm numai pe Dumnezeu. Dar aceasta presupune o inimă curată şi nici o preocupare cu eul. Aceasta ni s‑a arătat în Isus.

Apărarea noastră împotriva ispitei este Cuvântul folosit de priceperea unei inimi în totul curate, care trăieşte în prezenţa lui Dumnezeu, învaţă să cunoască gândurile Lui în Cuvânt ² şi înţelege prin urmare aplicarea acestui Cuvânt în împrejurările prezente. Cuvântul este cel care dă garanţie sufletului în faţa vicleniilor vrăjmaşului.

Observaţi de asemenea că în duhul acesta de ascultare simplă şi modestă stă puterea; acolo unde există duhul acesta, Satan nu poate face nimic. Dumnezeu este acolo şi deci vrăjmaşul este înfrânt.

Cele trei ispitiri şi trei caractere ale Domnului

Mi se pare că aceste trei ispite sunt prezentate Domnului sub cele trei caractere de om, de Mesia şi de Fiu al Omului.

1. El nu avea dorinţe rele cum are omul căzut, dar Îi era foame. Ispititorul voia să‑L îndemne să‑Şi satisfacă nevoia aceasta fără Dumnezeu.

2. Promisiunile din Psalmi Îi aparţineau ca fiind făcute lui Mesia.

3. Şi toate împărăţiile Îi aparţineau ca Fiu al Omului.

Isus răspunde totdeauna ca un israelit credincios, personal responsabil faţă de Dumnezeu, citând cartea Deuteronom care tratează subiectul acesta (adică ascultarea lui Israel, în vederea stăpânirii pământului, şi a privilegiilor care îi aparţineau în legătură cu ascultarea aceasta; ascultarea ca o cerinţă pentru fiecare israelit în parte, chiar în afara organizării care făcea din ei o unitate înaintea lui Dumnezeu).

Satan Îl lasă pe Isus şi îngerii vin să slujească lui Mesia, Fiului Omului învingător prin ascultare. El beneficiază din plin acum de lucrurile pentru obţinerea cărora Satan ar fi vrut ca El să‑L ispitească pe Dumnezeu. Îngerii sunt şi pentru noi nişte duhuri slujitoare.

Satan infruntat şi legat, in beneficiul omului

Dar este de o însemnătate profundă să vezi pe adorabilul nostru Domn, Fiul lui Dumnezeu, coborând din cer – El, Cuvântul făcut carne – şi luând un loc pe pământ în mijlocul unei cete smerite de oameni evlavioşi; apoi, luând locul acesta, recunoscut de Tatăl ca fiind Fiul Său, cerurile se deschid, şi se deschid deasupra Lui, iar Duhul Sfânt coboară şi rămâne asupra Lui ca om (deşi fără măsură); în felul acesta El stabileşte modelul poziţiei noastre, deşi noi nu eram încă în ea; toată Trinitatea, cum am spus, a fost pe deplin revelată atunci când El S‑a asociat în felul acesta omului; şi atunci când noi eram robi ai lui Satan, El a mers în caracterul acesta şi în relaţia aceasta să înfrunte pe Satan pentru noi, pentru ca să lege pe cel tare şi să dea şi omului, prin Sine, locul acesta; era nevoie însă de răscumpărare pentru a ne aduce acolo unde este El.

Lucrarea Domnului in afara Ierusalimului, implinind profeţia

Ioan fiind pus în închisoare, Domnul Se duce în Galileea. Schimbarea aceasta, care aşeza locul slujirii Sale în afara Ierusalimului şi Iudeii, avea o mare însemnătate cu privire la iudei. Poporul (care îşi avea centrul la Ierusalim, mândrindu‑se că au promisiunile, jertfele, templul şi că sunt seminţia împărătească) pierdea prezenţa lui Mesia, Fiul lui David. Pentru arătarea Persoanei Sale, pentru mărturia intervenţiei lui Dumnezeu în Israel, Isus Se duce în mijlocul celor săraci şi dispreţuiţi din turmă; rămăşiţa şi săracii turmei sunt deja, în capitolele 3 şi 4, foarte clar deosebiţi de căpeteniile poporului. Astfel El devine adevăratul butuc, în loc să fie o ramură din ceea ce fusese plantat odată, deşi urmarea acestui fapt nu se arătase pe deplin. Momentul acesta corespunde capitolului 4 din Ioan.

Ar fi de remarcat aici că în Evanghelia după Ioan, iudeii sunt totdeauna deosebiţi de mulţime. Dialectul, sau mai degrabă pronunţia pe care o aveau galileenii, era cu totul diferită de cea a iudeilor. În Galileea nu se vorbea caldeeana.

Prezentarea aceasta a Fiului lui David în Galileea era în acelaşi timp împlinirea unei profeţii din Isaia. Sensul profeţiei acesteia este: deşi captivitatea romană se dovedea mai grea decât invazia asirienilor când au năvălit în ţara lui Israel, era totuşi o împrejurare care schimba totul, şi anume prezenţa lui Mesia, adevărata Lumină, chiar în ţinuturile acestea.

Istoria Domnului pană la moartea lui Ioan Botezătorul

Observăm că Duhul lui Dumnezeu trece aici peste toată istoria lui Isus, până la începutul lucrării Sale după moartea lui Ioan Botezătorul. El dă lui Isus propria Lui poziţie în mijlocul lui Israel – Emanuel, Fiul lui David, iubitul lui Dumnezeu, recunoscut ca Fiul Său, Cel credincios în Israel, deşi supus tuturor ispitelor lui Satan; şi apoi poziţia Lui profetică vestită de Isaia şi Împărăţia anunţată ca fiind aproape.

Isus adună atunci în jurul Său pe cei care trebuiau să‑L urmeze în lucrarea şi în încercările Sale şi care, la chemarea Sa, au abandonat orice altceva, legând destinul lor şi poziţia lor de destinul şi poziţia Sa.

Omul cel tare era legat, încât Isus putea să‑i ia toate bunurile şi să vestească Împărăţia cu dovezile acelei puteri capabile să stabilească Împărăţia aceasta.

Proclamarea Impărăţiei in putere, caracterul, natura ei şi cei ce o compun

Două lucruri sunt scoase acum în evidenţă în istorisirea Evangheliei:

1. Puterea care însoţeşte vestirea evangheliei, fapt anunţat în două sau trei versete, fără alte amănunte. Împărăţia este vestită cu fapte ale puterii care atrag atenţia întregii ţări, a întregului teritoriu de altădată al lui Israel. Isus apare înaintea lor învestit cu puterea aceasta.

2. (Capitolele 5‑7). Caracterul Împărăţiei este anunţat în predica de pe munte, la fel ca şi caracterul persoanelor care vor lua parte la ea (numele Tatălui fiind descoperit în acelaşi timp). Domnul vestise Împărăţia care va veni şi, cu puterea prezentă a bunătăţii, învinsese pe vrăjmaş; El arată acum care erau adevăratele caractere pe care Împărăţia va fi stabilită, cine va intra în ea şi cum. Nu se vorbeşte aici despre răscumpărare, ci de caracterul şi natura Împărăţiei şi de cei care vor putea intra în ea; ceea ce arată clar locul moral pe care predica aceasta îl ocupă în învăţătura Domnului.

Poziţia Domnului in Israel; principiile Impărăţiei Sale Este evident că, în toată partea aceasta a Evangheliei, subiectul învăţăturii Duhului este poziţia Mântuitorului, şi nu detaliile din viaţa Sa. Detaliile acestea vin după aceea, pentru a arăta pe deplin ce era El în mijlocul lui Israel, relaţiile Sale cu poporul acesta şi calea pe care a urmat‑o în puterea Duhului şi care a dus la ruptura dintre Fiul lui David şi poporul care ar fi trebuit să‑L primească. Atenţia întregii ţări fiind atrasă de faptele Sale de putere, Domnul pune înaintea ucenicilor Săi – dar în auzul poporului – principiile Împărăţiei Sale.