Matei 3

Din acest capitol începe propriu-zis istoria Lui. Ioan Botezătorul vine, potrivit profeţiei lui Isaia (capitolul 40), să pregătească Domnului calea înaintea feţei Sale, vestind apropierea Împărăţiei cerurilor şi chemând poporul la pocăinţă. Lucrarea aceasta a lui Ioan faţă de Israel este caracterizată în Evanghelia aceasta de trei lucruri:

1. Venirea Domnului, Yahve Însuşi. Duhul Sfânt (în citatul pe care îl dă din Isaia 40.3), lasă deoparte cuvintele de la sfârşitul versetului: „pentru Dumnezeul nostru“, pentru că Isus venea ca om în umilinţă – deşi era recunoscut ca Yahve – şi pentru că Israel nu avea dreptul să zică „al nostru“.

2. Apropierea Împărăţiei cerurilor această dispensaţie nouă care trebuia să înlocuiască pe cea care aparţinea propriu-zis de Sinai, unde Domnul vorbise pe pământ. În această dispensaţie nouă, „cerurile vor domni“. Ele vor fi locul autorităţii lui Dumnezeu în Hristosul Său şi vor caracteriza această dispensaţie.

3. Poporul, în loc să fie binecuvântat în starea în care se găsea, este invitat să se pocăiască în vederea apropierii acestei Împărăţii. Ioan deci merge în pustiu: se depărtează de iudeii cu care nu se putea asocia, pentru că el venea pe „calea dreptăţii“ (capitolul 21.32). El se hrănea cu ce putea să-i dea pustiul (chiar şi hainele lui de profet dădeau mărturie despre poziţia pe care o luase din partea lui Dumnezeu), fiind el însuşi plin de Duh Sfânt.

În felul acesta Ioan era profet; el venea din partea lui Dumnezeu, adresându-se poporului Său pentru a-l chema la pocăinţă şi pentru a-i vesti binecuvântarea lui Dumnezeu potrivit promisiunilor Domnului Dumnezeului său. Dar Ioan era mai mult decât un profet, pentru că el prezenta ca un lucru imediat, atât venirea unei vremi noi, de mult aşteptată, cât şi venirea Domnului în persoană. În acelaşi timp, deşi Ioan venea la Israel, el nu-i recunoştea ca popor al lui Dumnezeu; pentru că poporul avea să fie judecat, aria Domnului trebuia să fie curăţită, pomii care nu aduceau roade bune trebuiau tăiaţi. Domnul avea să aşeze într-o poziţie nouă, în Împărăţia pe care o vestea, numai o rămăşiţă, fără a fi descoperit încă modul în care El va stabili Împărăţia aceasta. Ioan anunţa judecata asupra poporului.

Domnul Dumnezeu in mijlocul poporului Său Israel

Ce fapt nespus de mare era prezenţa Domnului Dumnezeu în mijlocul poporului Său, în persoana Aceluia care, deşi trebuia să fie împlinirea tuturor promisiunilor, era în mod necesar (deşi respins) judecătorul întregului rău care se afla printre cei din poporul Său!

Cu cât dăm acestor versete sensul lor adevărat, adică aplicându-le poporului Israel, cu atât mai mult le înţelegem adevărata lor putere.

Nevoia de pocăinţă; consecinţele refuzului acestei chemări

Fără îndoială, pocăinţa este o necesitate cu consecinţe eterne pentru orice suflet care se apropie de Dumnezeu; dar în ce lumină este pus adevărul acesta, când vedem pe Domnul Însuşi intervenind pentru a chema pe poporul Său la pocăinţa aceasta şi, în urma refuzului din partea poporului, punând deoparte tot sistemul relaţiilor lui Israel cu El Însuşi, şi stabilind o dispensaţie nouă – o Împărăţie care aparţine numai acelora care ascultă de El – şi făcând în sfârşit să izbucnească judecata Sa împotriva poporului Său şi a cetăţii pe care o iubise atâta timp! „Dacă ai fi cunoscut şi tu, măcar în această zi a ta, cele care sunt spre pacea ta! Dar acum sunt ascunse de ochii tăi“ (Luca 19.42).

Judecata care ameninţa; o nouă stare deosebită prin botez

Adevărul acesta lasă loc pentru punerea în lumină a altuia, de o importanţă deosebită, adevăr care este vestit aici mai degrabă din punctul de vedere al drepturilor suverane ale lui Dumnezeu decât din cel al consecinţelor sale, deşi poartă în sine toate aceste consecinţe. Poporul – mai ales, cum citim şi în alte părţi, cei păcătoşi şi dispreţuiţi – veneau din toate părţile ca să fie botezaţi, mărturisindu-şi păcatele. Dar cei care se considerau că aveau în mijlocul poporului acestuia cel dintâi loc, erau în ochii profetului (care iubea poporul potrivit gândurilor lui Dumnezeu) obiectul judecăţii pe care o vestea. Mânia era iminentă. Cine îi învăţase pe aceşti îngâmfaţi să fugă de ea? Să se umilească mai degrabă la fel ca ceilalţi; să îşi ia adevăratul loc şi să arate o schimbare a inimii!

Lauda cu privilegiile naţiunii lor sau ale părinţilor lor nu era de nici un folos înaintea lui Dumnezeu. Dorinţele lui Dumnezeu erau potrivite naturii Sale, adevărului Său. Mai mult, El era suveran; El putea din nişte pietre să ridice copii lui Avraam; şi tocmai aceasta a făcut harul Său suveran prin Hristos referitor la naţiuni. Era în toate o nevoie de autentic. Securea era la rădăcina pomilor; cei care nu purtau roade bune aveau să fie tăiaţi (versetele 7-10).

Iată marele principiu moral care avea să fie pus în acţiune prin judecată. Lovitura nu era încă dată; dar securea era deja la rădăcina pomilor. Ioan venise pentru a pune într-o poziţie nouă pe cei care primeau mărturia lui, sau cel puţin într-o stare nouă în care erau pregătiţi pentru mântuirea aceasta. Pe cei care se pocăiau, el îi deosebea de ceilalţi prin botez. Dar Acela care venea după el – Căruia Ioan nu era vrednic să-I ducă sandalele – Îşi va curăţi cu desăvârşire aria, va despărţi pe cei care erau cu adevărat ai Săi din punct de vedere moral în mijlocul poporului Israel (care era aria Sa) şi va aduce judecata peste toţi ceilalţi. Mai întâi, Ioan deschide uşa pocăinţei; după aceea avea să vină judecata.

Cele două lucruri atribuite de Ioan lui Isus

Judecata nu era singura lucrare pe care Isus avea s-o facă. Totuşi, două lucruri Îi sunt atribuite în mărturia aceasta a lui Ioan. El botează cu foc – judecata anunţată în versetul 12 – care consumă tot ce este rău. Dar Isus botează de asemenea cu Duh Sfânt; acest Duh care, dat omului şi lucrând cu putere divină în el (lucrând deci în omul adus la viaţă, răscumpărat, curăţit în sângele lui Hristos), îl face să iasă de sub influenţa a tot ceea ce lucrează asupra firii păcătoase şi îl pune în legătură şi în comuniune cu tot ce este descoperit din partea lui Dumnezeu, cu gloria în care Dumnezeu introduce făpturile Sale, în viaţa pe care le-o dă, nimicind în noi din punct de vedere moral puterea a tot ceea ce ne-ar împiedica să ne bucurăm de aceste privilegii.

Singura roadă recunoscută de Ioan

Observaţi aici că singura roadă bună recunoscută de Ioan ca singurul mijloc de a scăpa este mărturisirea sinceră, prin har, a păcatelor. Numai cei care făceau mărturisirea aceasta scăpau de secure. Singurii pomi cu adevărat buni erau cei care mărturiseau că sunt răi.

Dar ce moment serios era acela pentru poporul iubit al lui Dumnezeu! Ce eveniment era prezenţa Domnului (Yahve) în mijlocul poporului cu care era în legătură.

Mesia prezentat ca Yahve care judecă

Observaţi că Ioan Botezătorul nu prezintă aici pe Mesia ca Mântuitorul venit în har, ci pe Capul Împărăţiei, pe Yahve care avea să aducă judecata, dacă poporul nu se pocăia. Vom vedea după aceea poziţia pe care Isus o ia, în har.

Botezul lui Isus; identificarea Lui Insuşi cu poporul, in har

În versetul 13, Isus Însuşi, care până aici ne-a fost prezentat ca Mesia şi chiar ca Yahve, vine la Ioan ca să fie botezat cu botezul pocăinţei. A se prezenta pentru botezul acesta, am spus, era singura roadă bună pe care o putea aduce un iudeu în starea în care se găsea. Însuşi actul acesta era roada unei lucrări a lui Dumnezeu – a intervenţiei Duhului Sfânt. Cel care se pocăieşte mărturiseşte că mai înainte a umblat departe de Dumnezeu; astfel, această mărturisire apare ca ceva nou, ca o roadă a Cuvântului şi a lucrării lui Dumnezeu în acel om, semn al unei vieţi noi, al vieţii Duhului, în sufletul său.

Misiunea pe care o primise Ioan arăta că înaintea lui Dumnezeu, mărturisirea era singura roadă sau dovadă valabilă a vieţii din Dumnezeu într-un iudeu. Nu înseamnă că nu era nimeni în care Duhul să lucreze deja; dar în starea poporului şi potrivit chemării lui Dumnezeu prin slujitorul Său, în aceasta consta dovada vieţii – a mişcării inimii spre Dumnezeu. Aceştia erau adevărata rămăşiţă a poporului, pe care Dumnezeu îi recunoştea ca atare; şi în felul acesta ei erau despărţiţi de mulţimea care era gata de judecată. Aceştia erau adevăraţii sfinţi (cei mai aleşi); totuşi singura poziţie pentru oamenii aceştia era umilirea pocăinţei. Cu aceasta aveau ei să înceapă. Când Dumnezeu aduce îndurarea şi dreptatea, ei folosesc cu mulţumiri pe cea dintâi, recunoscând-o ca singura nevoie a sufletului, şi îşi pleacă inima în faţa celei de a doua, ca o consecinţă dreaptă a stării poporului lui Dumnezeu, dar aplicând-o la ei înşişi.

Iar Isus Se prezintă în mijlocul acelora care iau poziţia aceasta (versetul 13). Deşi El era chiar Domnul, Yahve, Judecătorul cel drept al poporului Său, Cel care trebuia să-Şi cureţe aria, El Se aşează totuşi alături de rămăşiţa credincioasă care se smereşte în faţa acestei judecăţi. El ia locul celui mai mic în poporul Său, înaintea lui Dumnezeu. El Se îndreaptă spre Domnul ca în Psalmul 16.2 şi 3 şi Îi spune: „Bunătatea mea nu ajunge până la Tine!“; iar despre sfinţii care sunt în ţară, cei mai aleşi, spune: „ei sunt toată plăcerea mea“.

Mărturie perfectă a harului – Domnul Se identifică, potrivit harului acestuia, cu cea dintâi mişcare a Duhului în inima poporului Său, Mântuitorul coborându-Se pe Sine nu numai în condescendenţa harului Său faţă de ai Săi, ci aşezându-Se alături de ei, ca unul dintre ei, în adevărata lor poziţie înaintea lui Dumnezeu; nu numai pentru a le mângâia inima printr-o astfel de bunătate, ci şi pentru a-i înţelege în toate necazurile şi greutăţile lor; pentru a fi modelul, izvorul şi expresia perfectă a tuturor sentimentelor care se potriveau poziţiei lor.

Asocierea Domnului cu cei săraci din turmă, pentru a-i conduce spre bucuria binecuvantării

El nu Se putea uni cu un Israel rău şi fără pocăinţă, ci cu prima roadă vie a Cuvântului şi a Duhului lui Dumnezeu în cei smeriţi din turmă. El putea lucra în har şi aşa făcea. La fel face El şi astăzi. Hristos, Cel care cu adevărat este de la Dumnezeu Se manifestă în viaţa credinciosului încă de la primul pas.

Mai mult încă. Isus vine să pună în legătură cu Dumnezeu pe cei care Îl primesc, potrivit favorii care se întemeiază pe o perfecţiune cum este cea a Lui Însuşi şi pe dragostea care, purtând de grijă poporului Său, satisfăcea inima Domnului, glorificând în mod deplin pe Dumnezeu în tot ceea ce este El, satisfăcând dorinţa lui Dumnezeu de a-Şi manifesta bunătatea Sa. Fără îndoială, pentru ca aceasta să aibă loc, Domnul a trebuit să-Şi dea viaţa; starea iudeului, ca a oricărui om, cerea această jertfă, pentru ca şi unul şi altul să fie în legătură cu Dumnezeul adevărului. Dar şi pentru jertfirea aceasta, dragostea lui Isus s-a dovedit desăvârşită. Însă aici, El conduce pe ai Săi spre bucuria binecuvântării exprimată în Persoana Sa, bucurie care trebuia să fie bine întemeiată pe această jertfă; iar pentru a ajunge la binecuvântare trebuiau să meargă pe drumul pocăinţei în care se intra prin botezul lui Ioan. Şi Isus primea împreună cu ei botezul acesta, pentru ca să meargă împreună spre stăpânirea tuturor bunurilor pe care Dumnezeu le-a pregătit pentru cei care Îl iubesc.

Opoziţia lui Ioan; adevăratul caracter al acţiunii Domnului

Ioan, simţind demnitatea şi excelenţa Persoanei care venea către el, se împotriveşte intenţiei Domnului. Duhul Sfânt face astfel să reiasă caracterul adevărat al faptei Domnului. În ce Îl priveşte pe Isus, dreptatea era aceea care Îl aducea acolo, şi nu păcatul – dreptatea pe care o împlinea în dragoste. El împlinea ca şi Ioan Botezătorul, ceea ce se potrivea cu locul care Îi era dat de Dumnezeu. Cu câtă condescendenţă în acelaşi timp El Se alătură lui Ioan, spunând: „aşa ni se cuvine să împlinim...“ El este slujitorul smerit şi ascultător; aşa a fost totdeauna purtarea Lui pe pământ. Mai mult, în ce priveşte poziţia Sa, harul L-a adus pe Isus acolo unde păcatul ne-a adus pe noi; El a intrat pe uşa pe care Domnul o deschisese pentru oile Sale. Mărturisind păcatul aşa cum este, venind înaintea lui Dumnezeu cu recunoaşterea păcatului nostru (recunoaştere care este din punct de vedere moral contrariul păcatului), ne regăsim în compania Domnului Isus.

Într-adevăr, aceasta este roada Duhului Sfânt în noi. Aşa au fost lucrurile cu aceşti sărmani păcătoşi care au venit la Ioan. În felul acesta Isus Şi-a luat locul în dreptate şi în ascultare în mijlocul oamenilor şi, mai exact, în mijlocul iudeilor care se pocăiau. În poziţia aceasta de om – drept, ascultător şi împlinind pe pământ într-o smerenie perfectă lucrarea pentru care El Se oferise în har, potrivit Psalmului 40, dându-Se pentru împlinirea întregii voinţe a lui Dumnezeu într-o renunţare deplină – în poziţia aceasta Dumnezeu, Tatăl Său, L-a recunoscut pe deplin şi L-a pecetluit, spunând că El este aici pe pământ Fiul Său preaiubit.

Cerurile deschise; Fiul Preaiubit; coborarea Duhului Sfant

Isus fiind botezat – semnul cel mai izbitor al poziţiei pe care o luase împreună cu poporul Său – cerurile I s-au deschis şi El a văzut pe Duhul Sfânt coborând peste El ca un porumbel; şi iată! o voce din cer, care zicea: „Acesta este Fiul Meu Preaiubit, în care Mi-am găsit desfătarea!“ (versetele 16-17).

Dar împrejurările acestea cer o atenţie mai mare din partea noastră.

Niciodată cerurile n-au fost deschise pentru pământ, nici vreunui om de pe pământ, înainte ca Cel Preaiubit să fi fost aici. Fără îndoială, Dumnezeu în răbdarea Sa şi într-un mod providenţial, binecuvântase nu numai toate făpturile Sale, dar potrivit regulilor cârmuirii Sale pământeşti, El binecuvântase şi pe poporul Său. El avea de asemenea „pe cei aleşi“ pe care îi păstra în credincioşia Sa. Totuşi până atunci cerul nu fusese deschis. Dumnezeu ridicase în alte împrejurări o mărturie în legătură cu cârmuirea Sa asupra pământului; dar nu existase pe pământ vreo persoană asupra căreia ochiul lui Dumnezeu să se poată odihni desfătându-se, până ce Isus a venit aici, ascultător şi fără păcat, Fiul Preaiubit al lui Dumnezeu.

Dar ceea ce rămâne atât de preţios pentru noi este că îndată ce El ia prin har în mod public locul acesta de smerire împreună cu Israel – adică împreună cu rămăşiţa credincioasă, prezentându-Se în felul acesta înaintea lui Dumnezeu, împlinind voia Sa – cerurile se deschid asupra unui Obiect demn de atenţia lor. Totdeauna, fără îndoială, El era vrednic de adorare, chiar înainte de a fi lumea; dar acum, El ia ca om poziţia aceasta în căile lui Dumnezeu, iar cerurile se deschid asupra lui Isus, Obiectul dragostei depline a lui Dumnezeu pe pământ. Duhul Sfânt coboară asupra Lui în mod vizibil. Şi El, om pe pământ, om care lua locul împreună cu cei smeriţi din popor care se pocăiau, este recunoscut ca Fiu al lui Dumnezeu. Nu numai că El este uns de Dumnezeu, dar ca om El este conştient de coborârea Duhului Sfânt asupra Lui – pecetea Tatălui pusă peste El. Şi aici nu este vorba, desigur, de firea Sa divină sub caracterul de Fiu etern al Tatălui. Pecetea nici n-ar putea să fie în legătură cu acest caracter; şi în ce priveşte Persoana Lui, pecetea aceasta se manifestase împreună cu conştienţa pe care o avea despre aceasta chiar de la doisprezece ani, în Evanghelia lui Luca. Dar, fiind Fiul etern al Tatălui, El este de asemenea om: Fiul lui Dumnezeu pe pământ şi pecetluit ca om. Ca om, El este conştient de prezenţa imediată a Duhului Sfânt cu El. Prezenţa aceasta este în legătură cu caracterul de smerenie, de blândeţe şi de ascultare în care Se arăta Domnul aici pe pământ. „Ca un porumbel“ a coborât Duhul Sfânt asupra Lui, tot aşa cum a venit în forma limbilor ca de foc asupra capetelor ucenicilor, în vederea mărturiei lor de putere în lumea aceasta, potrivit harului care se adresa către toţi şi fiecăruia în propria lui limbă.

Gloria Persoanei Domnului păzită cu grijă

Isus creează astfel, în poziţia Sa ca om, locul în care ne introduce prin răscumpărare (Ioan 20.17). Dar gloria Persoanei Sale este totdeauna păzită cu grijă. Nu Îi este prezentat lui Isus ceva anume din cer, aşa cum a fost de exemplu pentru Saul şi, într-un caz asemănător, pentru Ştefan, care, fiind plin de Duhul, vede de asemenea cerurile deschise, priveşte şi vede pe Fiul Omului şi este transformat în chipul Său. Nu, ci Isus este aici; El Însuşi este Acela asupra Căruia se deschid cerurile; nu este nici un obiect care să transforme, cum a fost pentru Ştefan sau pentru noi, care suntem transformaţi prin Duhul Sfânt; ci cerurile Îl contemplă pe El, Obiect perfect de desfătare. Se pecetluieşte astfel relaţia deja existentă dintre El şi Tatăl. Duhul Sfânt nu Îi creează caracterul (în afară de faptul, privitor la firea Sa omenească, că El a fost conceput în pântecele Mariei prin puterea Duhului Sfânt); El S-a unit cu cei săraci în perfecţiunea acestui caracter, înainte de a fi pecetluit, şi apoi a lucrat potrivit cu puterea pe care a primit-o fără măsură, în viaţa Sa omenească aici pe pământ (Matei 12.28; Ioan 3.34, de comparat cu Fapte 10.38).

Patru ocazii in care cerurile s-au deschis; Hristos, Obiectul fiecăreia din ele

Găsim în Cuvânt patru ocazii însemnate în care cerurile se deschid, şi Hristos este Obiectul fiecăreia din aceste revelaţii. Fiecare dintre ele are caracterul ei special. În cea de care ne ocupăm aici, Duhul Sfânt coboară asupra lui Isus şi El este recunoscut ca fiind Fiul lui Dumnezeu (comparaţi cu Ioan 1.33,34).

La sfârşitul capitolului 1 al Evangheliei după Ioan, Isus se prezintă ca fiind Fiul Omului iar îngerii lui Dumnezeu se suie şi coboară deasupra Lui. El este, ca Fiu al Omului, obiectul slujirii lor.

La sfârşitul capitolului 7 din Faptele Apostolilor, se deschide o privelişte cu totul nouă. Iudeii resping ultima mărturie pe care Dumnezeu le-o trimite. Ştefan, care dă mărturia aceasta înaintea lor, este umplut de Duh Sfânt şi cerurile îi sunt deschise. Sistemul pământesc era cu totul terminat prin respingerea mărturiei pe care o dădea Duhul Sfânt despre gloria lui Hristos înălţat la cer. Dar aici nu este numai o mărturie. Creştinul este umplut de Duh, cerul îi este deschis, gloria lui Dumnezeu se arată şi Fiul Omului i Se arată în picioare la dreapta lui Dumnezeu. Este deci o diferenţă faţă de cerul deschis deasupra lui Isus, obiectul plăcerii lui Dumnezeu pe pământ. Este cerul deschis creştinului, cerul în care se găseşte centrul preocupării sale, Acela care este încă respins de pământ. El vede prin Duhul Sfânt gloria cerească a lui Dumnezeu, şi pe Isus Fiul Omului, centrul mărturisirii sale, în gloria lui Dumnezeu.

Deosebirea este pe cât de însemnată pe atât de interesantă pentru noi, şi arată în modul cel mai frapant adevărata poziţie a creştinului pe pământ şi schimbarea pe care a adus-o respingerea lui Isus de către poporul Său pământesc. Însă Adunarea, unirea celor credincioşi într-un singur trup cu Domnul care este în cer, nu era încă descoperită.

În sfârşit, cerul se deschide (Apocalipsa 19) şi Domnul Însuşi apare, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor.

Vedem deci:Isus, Fiul lui Dumnezeu, pe pământ, obiectul desfătării cerului, pecetluit cu Duhul Sfânt;

Isus, Fiul Omului, obiect al îngrijirii cerului, îngerii lui Dumnezeu fiind slujitorii Săi;

Isus în cer, la dreapta lui Dumnezeu, iar cel credincios plin de Duh şi suferind pe pământ pentru El, cel credincios văzând gloria cerească şi pe Fiul Omului în această glorie;

În sfârşit, Isus, Împăratul împăraţilor şi Domnul domnilor, apare pentru a judeca şi a face război împotriva oamenilor îngâmfaţi care contestă autoritatea Sa şi fac rău pământului.

Omul ascultător pe pămant, Fiul lui Dumnezeu, pecetluit cu Duhul Sfant

Revenim la sfârşitul capitolului 3 din Matei. Tatăl Însuşi Îl recunoaşte pe Isus, om pe pământ, ascultător şi intrând pe poartă ca bunul păstor; Îl recunoaşte ca pe Fiul Său Preaiubit în care Îşi găseşte toată desfătarea. Cerul se deschide deasupra lui Isus; El vede Duhul Sfânt coborându-Se ca să-L pecetluiască; pecetea aceasta a Duhului dă tăria şi susţinerea perfecţiunii vieţii Sale omeneşti şi El primeşte de la Tatăl mărturia legăturii dintre El şi Tatăl. Lui însă nu Îi este prezentat nici un lucru pe care să-Şi întemeieze credinţa, cum este cazul în situaţia noastră; ci este pecetluită propria Sa legătură cu cerul şi cu Tatăl. Sufletul Lui se bucură de ea, prin coborârea Duhului Sfânt şi prin glasul Tatălui Său.

Cerul deschis credincioşilor prin răscumpărare

Dar textul acesta din Matei cere şi alte observaţii. Preaiubitul nostru Domn sau mai degrabă ceea ce I se întâmplă ne arată locul în care El aşează pe cei credincioşi sau modelul pe care li-l dă, fie că sunt iudei sau dintre naţiuni; însă este clar că noi nu suntem aduşi aici decât prin răscumpărare. „Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru“, acestea sunt cuvintele Sale binecuvântate, după învierea Sa. Dar şi pentru noi cerul este deschis; suntem pecetluiţi cu Duhul Sfânt; Tatăl ne recunoaşte ca fii. Totuşi demnitatea divină a persoanei lui Hristos este întotdeauna păstrată cu grijă, atât aici în smerirea Sa, cât şi în transfigurarea în glorie. Este aceeaşi glorie în care sunt prezentaţi şi Moise şi Ilie; dar ei dispar atunci când Petru, grăbit, de îndată ce poate lua cuvântul, vrea să-i pună la acelaşi nivel cu Domnul. Cu cât suntem mai aproape de Persoana Lui, cu atât mai mult o vom adora şi o vom recunoaşte aşa cum este.

Cea dintai descoperire deplină a Trinităţii

Dar găsim aici un alt fapt, absolut remarcabil. Când Hristos ia în smerenie acest loc în mijlocul oamenilor, atunci pentru prima dată Trinitatea este pe deplin descoperită. Fără îndoială, Fiul şi Duhul sunt menţionaţi în Vechiul Testament; dar acolo punctul central al descoperirii este unitatea Dumnezeirii. Aici, Fiul este recunoscut în om, Duhul Sfânt coboară asupra Lui şi Tatăl Îl recunoaşte ca Fiul Său. Ce legătură minunată cu omul, ce loc în care omul se poate găsi! Prin legătura lui Hristos cu omul, Dumnezeirea S-a descoperit în plinătatea ei. Firea Lui omenească a permis manifestarea Dumnezeirii. El era într-adevăr un om; însă era omul în care aveau să fie împlinite planurile lui Dumnezeu cu privire la oameni.

În luptă cu vrăjmaşul

De aceea, aşa cum El a trăit şi a arătat locul pe care omul îl are înaintea lui Dumnezeu, în persoana Sa, şi care este legătura noastră cu Dumnezeu potrivit sfaturilor harului Său faţă de noi, tot aşa (noi fiind în luptă cu vrăjmaşul), El intră şi în acest aspect al poziţiei noastre. Noi avem legătura noastră cu Dumnezeu Tatăl şi atunci avem a face şi cu Satan. Domnul a câştigat biruinţa pentru noi şi El ne învaţă să învingem. Observaţi de asemenea că mai întâi relaţia Domnului cu Dumnezeu este pe deplin stabilită şi manifestată, şi după aceea începe lupta cu Satan; tot aşa este şi cu noi. Dar cea dintâi întrebare era: Cel din urmă Adam va învinge acolo unde cel dintâi a fost înfrânt? Şi, mai mult, aceasta avea loc în pustiul lumii acesteia şi sub puterea lui Satan – nu în mijlocul binecuvântărilor lui Dumnezeu – pentru că aici am ajuns noi prin păcat.

Istoria poporului terminată in judecată; un nou lucru anunţat: Impărăţia cerurilor

Trebuie observat aici un alt punct care face să reiasă din plin locul pe care Domnul îl ia. Legea şi profeţii au ţinut până la Ioan. În acel moment se vesteşte un lucru nou, Împărăţia cerurilor. Judecata cu privire la poporul lui Dumnezeu se încheie. Securea este pusă la rădăcina pomilor, vânturătoarea este în mâna Aceluia care vine, grâul este strâns în hambarul lui Dumnezeu şi pleava este arsă. Înseamnă că avem aici sfârşitul istoriei poporului lui Dumnezeu în judecată. Intrăm pe terenul pe care omul este pierdut şi aşteaptă judecata; dar istoria omului în responsabilitatea sa s-a încheiat. Iată de ce este scris: „Dar acum, la sfârşitul veacurilor, S-a arătat o singură dată pentru desfiinţarea păcatului prin jertfa Sa“ (Evrei 9.26). Încheierea responsabilităţii s-a întâmplat literal, într-un mod văzut, cu Israel; dar tot aşa este adevărat din punct de vedere moral cu noi; numai că noi suntem adunaţi pentru cer, aşa cum era cazul pentru rămăşiţa de atunci, şi vom fi în cer.

Dar Hristos fiind respins, istoria răspunderii s-a terminat şi noi intrăm în har ca nişte fiinţe deja pierdute. Ca urmare a vestirii că judecata este inevitabilă, Hristos vine şi, identificându-Se cu rămăşiţa care scapă prin pocăinţă, creează acest nou loc pentru om pe pământ; un loc în care nu puteam intra decât după împlinirea răscumpărării. Totuşi, chiar înainte de jertfa răscumpărătoare, El a făcut cunoscut numele Tatălui celor pe care El I i-a dat din lume.