Matei 28

La sfârşitul sabatului (aceasta înseamnă sâmbătă seara), cele două Marii vin să vadă mormântul. În acest moment nu au făcut decât să privească acest mormânt. Versetele 1 şi 2 nu reprezintă o succesiune directă; versetele 2,3 şi 4 trebuie privite împreună. În momentul în care au avut loc cutremurul de pământ şi împrejurările însoţitoare, nu era nimeni la mormânt în afara soldaţilor. Seara totul era în siguranţă. Dimineaţa ucenicii nu ştiau nimic din ceea ce se petrecuse. Când femeile sosesc în revărsatul zorilor, îngerul care stătea la intrarea mormântului le îmbărbătează vestindu‐le învierea Domnului. Îngerul Domnului coborâse si deschisese uşa mormântului pe care omul o închisese cu toate precauţiile posibile. Iudeii, prin faptul că au aşezat acolo soldaţii, au dat prin nişte martori de netăgăduit o garanţie a adevărului predicat de apostoli. Femeile, prin vizita lor la mormânt în seara de dinainte şi în dimineaţa când îngerul le‐a vorbit, au primit prin credinţă o deplină asigurare cu privire la faptul învierii Domnului. Toate câte sunt prezentate aici sunt fapte. Femeile fuseseră la mormânt seara. Intervenţia îngerului a făcut clar pentru soldaţi adevăratul caracter al ieşirii lui Isus din mormânt; apoi vizita femeilor dimineaţa a stabilit acest fapt al învierii care pentru ele era un obiect al credinţei. Ele merg să‐i anunţe pe ucenici, care – departe de a fi făcut ceea ce spuneau iudeii – nu credeau nici măcar spusele femeilor. Isus Se arată El Însuşi femeilor care, primind cu credinţă cuvintele îngerului, se întorceau de la mormânt.

Însărcinarea ucenicilor

În felul acesta, Isus Se leagă, aşa cum am spus deja, de vechea Sa lucrare în mijlocul celor săraci din turmă, departe de centrul tradiţiilor iudaice, departe de templul şi de tot ceea ce lega poporul acesta de Dumnezeu potrivit vechiului legământ. El dă întâlnire ucenicilor în Galileea, acolo unde ei Îl găsesc şi Îl recunosc; acolo, în acel vechi loc al lucrării lui Hristos, potrivit cu Isaia 8 şi 9, ei primesc din partea Lui misiunea care le este încredinţată. Iată de ce în această Evanghelie nu se spune nimic despre înălţarea lui Hristos, ci se vorbeşte despre toată puterea care Îi este dată în ceruri şi pe pământ şi astfel misiunea ucenicilor se extinde asupra tuturor naţiunilor. Ei trebuiau să le vestească acestora drepturile lui Hristos şi să facă ucenici din naţiuni.

Un Mântuitor viu, puternic; mărturisirea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt: singurul Nume sfânt pentru toate naţiunile

Totuşi, ei nu aveau să vestească numai Numele Domnului şi misiunea lor nu era numai în legătură cu tronul Său de la Ierusalim, ci ucenicii trebuiau să vestească tuturor naţiunilor pe Domnul cerului şi al pământului, întemeind învăţătura lor pe mărturisirea Tatălui, a Fiului şi a Duhului Sfânt. Ei aveau să înveţe nu legea, ci cuvintele lui Isus. El avea să fie cu ucenicii care‐L vor mărturisi în felul acesta până la sfârşitul veacului (versetele 18‐20). În acest fel, tot ceea ce va fi împlinit până în momentul în care Hristos Se va aşeza pe tronul mare şi alb (Apocalipsa 20.11) se leagă de mărturia pe care a dat‐o El Însuşi pe pământ în mijlocul lui Israel. Această mărturie despre Împărăţie şi despre Căpetenia ei a fost respinsă de un popor care nu L‐a cunoscut. Din cauza aceasta, mărturia în faţa naţiunilor revine unei rămăşiţe a lui Israel care‐L recunoaşte pe Isus ca Mesia, acum înviat dintre cei morţi, aşa cum vestise, dar nu este vorba aici de un Hristos privit ca înălţat la cer. Este o mărturie care nu‐L prezintă numai pe Isus, nici pe Yahve ca fiind mai departe subiectul mărturiei, ci este descoperirea Tatălui, a Fiului şi a Sfântului Duh, ca Numele sfânt prin care naţiunile erau puse în relaţie cu Dumnezeu.