Matei 26:47-58

Un ucenic nu adormise ca şi ceilalţi. Acesta era Iuda. Iată-l că vine în fruntea unei mulţimi ameninţătoare pentru a pune mâna pe Isus. Şi ce mijloc îşi alesese nenorocitul pentru a-L arăta pe Învăţătorul lui? O sărutare ipocrită! „Prietene, pentru ce ai venit?“ (v. 50), îi spune Mântuitorul. Este cea din urmă întrebare, pusă tocmai pentru a cerceta sufletul nenorocitului Iuda. De acum este însă prea târziu pentru „fiul pierzării“ (Ioan 17.12). Aceste săgeţi care ţinteau conştiinţa (vezi şi v. 55) sunt singura apărare a Celui care S-a predat de bunăvoie. Cei doisprezece Îl părăsesc, dar, în acelaşi moment, mai mult de douăsprezece legiuni de îngeri sunt «cu arma la picior», gata să intervină la cererea Sa către Tatăl. Toată puterea lui Dumnezeu este la dispoziţia Lui, dacă ar fi dorit s-o folosească. Soseşte însă ceasul Său. Departe de a Se ascunde sau de a Se apăra, El opreşte braţul ucenicului prea impulsiv, care, cu o clipă mai târziu, îşi arată măsura „curajului“, fugind ca şi ceilalţi tovarăşi ai lui.În palatul marelui preot însă, cărturarii şi bătrânii sunt deja strânşi în plină noapte, pentru a înfăptui cea mai mare nedreptate (Psalmul 94.21).