Matei 26

Domnul terminase predicile Sale. El Se pregăteşte să sufere şi să‐Şi ia rămas bun într‐un mod mişcător de la ucenicii Săi la masa ultimului Paşte pe care îl va sărbători în lumea aceasta, masă la care a instituit simplul şi preţiosul memorial care îndreaptă gândurile cu un interes atât de adânc spre suferinţele şi dragostea Sa. Această parte a Evangheliei cu care ne preocupăm, nu necesită prea multe explicaţii – bineînţeles, nu pentru că nu ar prezenta interes, ci pentru că trebuie simţită mai degrabă decât explicată.

Cu ce simplitate vesteşte Domnul ceea ce trebuia să se întâmple! Sosise în Betania cu şase zile înainte de Paşte (Ioan 12.1); a rămas în Betania, cu excepţia ultimei cine, până în momentul când a fost arestat în grădina Ghetsimani, deşi vizitase Ierusalimul şi luase acolo ultima masă.

Am cercetat în cele de mai sus cuvântările rostite de Domnul în cursul acestor şase zile ca şi faptele Sale, cum este cea curăţire de templului; ceea ce precede acest capitol 26 este manifestarea drepturilor Domnului ca Emanuel, Împărat al lui Israel, sau manifestarea judecăţii marelui Împărat cu privire la popor – judecată exprimată în cuvinte la care poporul nu poate da nici un răspuns; şi în sfârşit, starea ucenicilor în timpul absenţei Sale. Acum ne este prezentată supunerea lui Hristos faţă de judecata care urma să se execute împotriva Lui, dar care de fapt nu era decât împlinirea gândurilor Dumnezeului şi Tatălui Său şi lucrarea propriei Sale iubiri.

Planurile nelegiuite ale oamenilor împlinesc totuşi voia lui Dumnezeu

Tabloul înfiorător al păcatului omului se desfăşoară înaintea noastră în momentul în care Domnul Isus este răstignit. Dar Domnul Însuşi (capitolul 26.2) vesteşte mai dinainte moartea Sa, cu calmul unuia care venise tocmai pentru aceasta. Mai înainte ca marii preoţi să se consulte, Isus vorbeşte despre aceasta ca despre un lucru hotărât: „Ştiţi că Paştele va fi peste două zile şi Fiul Omului va fi dat pentru a fi răstignit“.

Apoi (versetul 3), marii preoţi, cărturarii şi bătrânii poporului se adună pentru a pune la punct planurile lor, pentru a‐L prinde pe Domnul Isus şi pentru a scăpa cumva de El.

Deci, mai întâi vedem prezentate mai întâi gândurile minunate ale lui Dumnezeu şi supunerea lui Isus după cunoştinţa pe care o are cu privire la aceste planuri şi la împrejurările care vor duce aceste planuri la îndeplinire; şi apoi găsim sfaturile nelegiuite ale omului care nu fac decât să le împlinească pe cele ale lui Dumnezeu. Planul lor de a nu‐L prinde în timpul Paştelui pentru că se temeau de popor (versetul 5), nu era un lucru de la Dumnezeu, şi din cauza aceasta cade; El trebuia să sufere în timpul sărbătorii.

Iuda în mâna lui Satan

Iuda nu era decât un instrument al răutăţii lor în mâna lui Satan care până la urmă nu a făcut decât să regleze lucrurile conform intenţiei divine. Mai‐marii poporului voiau (deşi n‐au reuşit) să evite să‐L prindă pe Domnul Isus în momentul sărbătorii, iar aceasta din cauza mulţimii care ar fi putut să‐L favorizeze dacă ar fi apelat la ea. La fel se purtaseră (Marcu 11.18) în timpul intrării Sale în Ierusalim. Se gândeau că Domnul Isus ar face apel la mulţime, iar aceasta pentru că răutatea socoteşte întotdeauna că va găsi propriile principii şi la ceilalţi. De aceea adesea ea nu reuşeşte să‐i prindă pe cei drepţi în planurile ei – pentru că aceştia sunt simpli. Aici găsim voia lui Dumnezeu care era în felul acesta: Isus trebuia să sufere în timpul sărbătorii. Dar Dumnezeu pregătise o mângâiere scumpă pentru inima Mântuitorului – un balsam pentru inima Sa mai degrabă decât pentru trupul Său – împrejurare folosită de vrăjmaş tocmai spre a‐l îndemna pe Iuda să facă gestul extrem şi pentru a‐l pune în legătură cu marii preoţi.

Pentru ultima oară în Betania; înţelegerea de către Maria a ceea ce simţea Domnul

Betania – a cărei amintire se leagă de ultimele momente de linişte şi pace din viaţa Mântuitorului, acolo unde locuiau Marta, Maria şi Lazăr, cel înviat – Îl primeşte pe Domnul Isus pentru ultima dată: adăpost binecuvântat, dar momentan, al unei inimi în orice vreme gata să se reverse în dragoste, întotdeauna la strâmtoare într‐o lume de păcat care nu răspundea acestei iubiri şi care era incapabilă să o facă; a unei inimi care totuşi ne‐a dat prin relaţiile cu această familie preaiubită exemplul unei afecţiuni desăvârşite şi totuşi omeneşti, găsind atâta bucurie în a se întâlni cu cei care‐L apreciau şi răspundeau acestei iubiri. Apropierea crucii în faţa căreia a trebuit să‐Şi facă faţa ca o cremene, nu I‐a luat din inimă bucuria sau dulceaţa acestei comuniuni, dar a făcut‐o solemnă şi mişcătoare. Făcând lucrarea lui Dumnezeu, Domnul Isus n‐a încetat să fie Om. În toate El a binevoit să fie al nostru. Nu mai putea să recunoască Ierusalimul, iar acest sanctuar din Betania Îl adăpostea pentru un moment de cruzimea omului. Aici, în Betania, putea să arate El caracterul Său omenesc. Este evident motivul pentru care fapta Mariei este istorisită în întreaga lume (versetele 6‐13), fiind un act al aceleia care într‐un anumit sens putea să aprecieze ceea ce Domnul simţea (aceea a cărei afecţiune înţelegea instinctiv vrăjmăşia care se ridica împotriva obiectului iubirii ei, vrăjmăşie care făcea să iasă în evidenţă şi mai mult această afecţiune), act care exprima aprecierea pe care inima o dădea valorii harului lui Isus. Este o scenă, o mărturie care‐L aşează pe Domnul într‐un mod atât de sensibil aproape de noi şi care trezeşte în inimile noastre un simţământ care le sfinţeşte, legându‐le de Persoana Sa preaiubită.

Viaţa Sa obişnuită; preţuirea devotamentului Mariei

Viaţa Sa obişnuită era o continuă tensiune sufletească, proporţională cu puterea dragostei Sale – o viaţă de devotament în mijlocul păcatului şi a mizeriei. El a putut pentru moment să recunoască, şi a recunoscut într‐adevăr, acest devotament faţă de El Însuşi manifestat tocmai prin acele lucruri faţă de care sufletul Său se supunea într‐o perfecţiune divină; a recunoscut aceasta în prezenţa puterii răului care‐şi urma atunci cursul şi în prezenţa acestei iubiri care, printr‐o adevărată cunoaştere referitoare la Persoana Domnului Isus, se ataşa tot mai mult de El, se înclina astfel sub această iubire a Sa şi era cultivată prin şederea la picioarele Lui. Domnul poate acum să exprime în cuvintele Sale, în adevăratul sens, acea manifestare care dirija în mod divin iubirea care lucra în tăcere faţă de El.

Cititorul va face bine să studieze cu grijă această scenă de mişcătoare condescendenţă şi revărsare a inimii. Din capitolul 21 până la sfârşitul capitolul 25, Isus, Emanuel, Împăratul şi Judecătorul suprem, trece toate lucrurile prin faţa judecăţii Sale. Apoi încheie ce are de spus. Din acest punct de vedere sarcina Sa în mijlocul lumii era împlinită. Apoi El ia poziţia jertfei. Nu‐I mai rămânea decât suferinţa şi putea în momentul acesta să Se bucure liber de aceste expresii mişcătoare ale iubirii care decurgea dintr‐o inimă care Îi era devotată. Nu putea decât să guste pentru puţin timp această miere şi să meargă mai departe; dar El o gustă şi nu respinge nici o manifestare plăcută pe care inima Sa ar fi putut‐o aprecia, şi pe care chiar a apreciat‐o.

Iubirea profundă pentru Domnul

Să remarcăm din nou efectul unei iubiri profunde pentru Domnul. Această iubire respiră în mod necesar atmosfera în care duhul Domnului se găsea. Femeia care L‐a uns nu era informată de împrejurările care urmau să se petreacă şi ea nu era o profetesă. Dar apropierea acestei ore a întunericului se făcea simţită pentru acea persoană care avea inima aţintită asupra Domnului Isus. În faţa Lui se desfăşurau adevăratele forme ale răului, se înfăţişau în adevăratele culori, se regrupau sub influenţa unui singur stăpân, Satan, în jurul singurului obiect împotriva căruia se concentra toată această răutate şi care scotea la iveală adevăratul caracter al fiecăruia.

Dar perfecţiunea lui Isus, care scotea în evidenţă vrăjmăşia omului, dădea la iveală de asemenea afecţiunea care se găsea în Maria; ea, ca să spunem aşa, reflecta perfecţiunea în afecţiune; şi cum această perfecţiune este pusă în activitate, şi scoasă la lumină tocmai în urma acţiunii vrăjmăşiei, tot aşa se întâmplă şi cu afecţiunea ei. Şi în asemenea împrejurare inima lui Hristos nu putea decât să răspundă faţă de această iubire. Isus, în urma acestei vrăjmăşii care se ridica împotriva Lui, era şi mai mult subiectul central al unei inimi care, fără îndoială, condusă de Dumnezeu, sesiza instinctiv cele ce se întâmplau.

Se terminase timpul explicării relaţiilor cu cei care‐L înconjurau în timpul mărturiei. Inima Sa putea să se bucure liber de adevăratele afecţiuni, bune şi spirituale, afecţiuni al căror Obiect era, şi care deşi se manifestau printr‐o formă omenească, arătau totuşi atât de clar originea lor divină, prin aceea că se ataşau de acest Obiect asupra căruia se concentra în acest moment solemn întreaga atenţie a cerului.

Atotştiinţa Domnului

Isus Însuşi avea sentimentul poziţiei Sale. El Se ocupa de plecarea Sa. În timp ce‐Şi exercită puterea Sa, El Se ascunde de ochii oamenilor – Se uită pe Sine Însuşi. Dar acum, asuprit, respins şi asemenea unui miel dus la măcelărie, El simte că este subiectul potrivit al gândurilor alor Săi, şi anume al tuturor celor care au inimi pentru a aprecia ceea ce Dumnezeu apreciază. Inima Sa este plină de lucrurile care aveau să se întâmple (vedeţi versetele 2,10‐13,18,21).

Tactul devotamentului

Dar să mai spunem câteva cuvinte despre femeia care L‐a uns pe Isus. Ea arată într‐un mod mişcător ce efect poate să producă o inimă care‐şi aţinteşte afecţiunea asupra lui Isus. Preocupată cu El, ea este sensibilă la situaţia Lui; ea simte ceea ce‐L atinge şi aceasta pune în mişcare iubirea ei potrivit cu devotamentul special pe care această situaţie i‐l inspiră. Cum ura împotriva Lui se ridică până la intenţii criminale, duhul de devotament pentru El răspunde şi devine şi el mai mare. Ea face în consecinţă, cu tot tactul devotamentului, tocmai ceea ce se potrivea situaţiei Domnului. Fără îndoială, sărmana femeie nu pricepea aceste lucruri cu intelectul ei, dar ea a făcut ceea ce se potrivea. Valoarea infinit de preţioasă pe care persoana Domnului Isus o avea pentru ea, o făcea să înţeleagă ce se petrecea în duhul Său. Era profund interesată de simţămintele Domnului Isus în mijlocul împrejurărilor prin care El trecea; şi ea revarsă asupra Lui acel lucru care era expresia afecţiunii sale. Rod al acestui sentiment, actul ei răspunde împrejurărilor; şi deşi nu a fost decât instinctul inimii ei, acest act ia în aprecierea Domnului Isus întreaga valoare pe care inteligenţa desăvârşită a Lui putea să i‐o atribuie, inteligenţă care prindea într‐un mănunchi şi ceea ce se petrecea în inima acestei femei şi evenimentele viitoare.

Lipsa de sentiment a celorlalţi dată pe faţă de devotamentul Mariei

Dar această mărturie de afecţiune şi de devotament faţă de Hristos face să reiasă egoismul, lipsa de sentiment a celorlalţi martori la această scenă. Ei vorbesc de rău pe această femeie şi dovedesc într‐un mod trist (ca să nu mai vorbim de Iuda), cât de puţin cunoaşterea strict intelectuală în ceea ce‐L priveşte pe Domnul Isus poate să trezească în inimile noastre sentimentele care I se potrivesc (versetele 8,9). După aceasta (versetele 14‐16), Iuda pleacă şi se înţelege cu nefericiţii preoţi pentru a‐L da pe Isus pentru preţul unui rob.

Domnul Îşi urmează calea Sa plin de dragoste; şi exact aşa cum acceptase mărturia de afecţiune a sărmanei femei, El dă ucenicilor o mărturie infinit de preţioasă pentru sufletele noastre.

Versetul 16 încheie subiectul pe care tocmai l‐am tratat, şi anume cunoştinţa divină pe care Hristos o avea despre ceea ce Îl aştepta, conspiraţia marilor preoţi, afecţiunea femeii primită de Domnul, răceala egoistă a ucenicilor şi trădarea lui Iuda.

Memorialul adevăratului Paşte: un Mântuitor omorât, o ordine de lucruri cu totul nouă

Domnul instituie apoi memorialul adevăratului Paşte. El trimite pe ucenici să facă pregătirile pentru celebrarea sărbătorii la Ierusalim. Îl precizează pe Iuda ca cel care urma să‐L dea în mâna iudeilor (versetele 17‐25). Vom observa că Domnul nu exprimă aici numai cunoaşterea pe care o avea cu privire la cel care urma să‐L vândă – ştia deja aceasta când l‐a chemat pe Iuda; dar El spune: „Unul dintre voi Mă va vinde“ (versetul 21). Acest lucru (că era vorba de unul dintre ei) mişca inima lui Isus; şi El dorea ca şi inima lor să fie mişcată.

Isus arată apoi că amintirea la acest memorial trebuie să fie aceea a unui Mântuitor dat morţii. Nu mai era vorba aici de un Mesia viu; în privinţa aceasta totul se terminase. Nu era vorba de memorialul eliberării lui Israel de robia Egiptului, ci un Hristos mort avea să înceapă o nouă ordine de lucruri. La El trebuiau ei să se gândească acum – la El, Cel mort aici pe pământ. Apoi Isus le atrage atenţia asupra sângelui noului legământ şi asupra faptului că acest sânge se extinde şi asupra altora în afară de iudei, fără să‐i numească pe aceşti alţii. „El se varsă pentru mulţi“. De altfel acest sânge nu are doar rostul, ca pe muntele Sinai, de a confirma legământul căruia trebuiau să‐i fie credincioşi; el se vărsa ca iertare pentru păcate.

În felul acesta cina reprezintă memorialul lui Isus mort, care prin moarte a rupt‐o cu trecutul şi a pus temelia legământului nou, a obţinut iertarea păcatelor şi a deschis poarta pentru naţiuni. Cina ni‐L prezintă pe Hristos numai în moartea Sa. Sângele este separat de trupul Său. El este mort. Nu este vorba nici de Hristos trăind pe pământ, nici de Hristos cel glorificat în cer. El este separat de poporul Său în acele aspecte care ţin de bucuriile lor pe pământ, dar ei trebuie să‐L aştepte ca pe Acela cu care vor avea parte de fericire în zile mai bune: „de acum nicidecum nu voi mai bea din acest rod al viţei, până în ziua când îl voi bea cu voi nou, în Împărăţia Tatălui Meu“ (versetul 29). Iar odată ce aceste legături sunt întrerupte, cine, cu excepţia Domnului Isus, ar mai fi putut susţine lupta? Toţi îl părăsesc. Mărturiile Cuvântului se împlinesc pentru că era scris: „Voi bate păstorul şi oile turmei se vor risipi“ (versetul 31).

Promisiunea unui Mântuitor viu în Galileea

Totuşi Isus Îşi va reînnoi relaţiile Sale ca Mântuitor înviat cu săracii turmei, tocmai în locul acela unde Se identificase deja cu ei în timpul vieţii Sale (versetul 32). El va merge înaintea lor în Galileea. Această promisiune este remarcabilă pentru că Domnul reîncepe sub o formă nouă relaţiile Sale iudaice cu ei şi cu Împărăţia. Putem remarca aici faptul că Domnul judecase toate clasele de persoane (până la sfârşitul capitolului 25), şi arată acum limpede caracterul raporturilor Sale cu toţi aceia în mijlocul cărora S‐a aflat. Fie că este vorba de femeie, fie că este vorba de Iuda sau de ucenici, fiecare are o relaţie anume cu Domnul. Acestea sunt lucrurile pe care le găsim aici. Dacă Petru a avut suficientă energie naturală pentru a merge puţin mai departe, aceasta l‐a condus la o cădere şi mai grea, acolo unde Domnul singur a putut să rămână în picioare.

În Ghetsimani, în rugăciune către Tatăl

Iar acum (versetul 36 şi următoarele), Domnul Se retrage pentru a prezenta în rugăciune către Tatăl Său suferinţele care‐L aşteaptă.

Dar retrăgându‐Se pentru rugăciune, El ia cu Sine pe trei dintre ucenicii Săi, pentru ca ei să poată veghea împreună cu El în acest moment solemn. Erau aceiaşi care fuseseră împreună cu El în timpul schimbării la faţă. Ei trebuiau să vadă gloria Sa în Împărăţie şi de asemenea să vadă suferinţele Sale. El Însuşi merge puţin mai departe, iar ei adorm, aşa cum au făcut şi pe muntele transfigurării. Scena care se petrece aici ne este descrisă în Evrei 5.7. Isus nu băuse încă paharul care‐I era pus înainte, ci el se afla înaintea privirilor Sale. Pe cruce El a băut acest pahar, fiind făcut păcat pentru noi, sufletul Său simţind părăsirea din partea lui Dumnezeu. Aici puterea lui Satan lucrează folosind moartea ca spaimă pentru a‐L copleşi, dar cercetarea acestui subiect va fi mai la locul ei când vom studia Evanghelia după Luca.

Supunere totală

Vedem aici sufletul Său sub povara morţii – anticipată – aşa cum numai El putea să o cunoască, şi într‐un moment în care ea încă nu‐şi pierduse boldul. Noi ştim cine are această putere a morţii; şi până în momentul acela moartea avea întregul caracter de plată a păcatului, de blestem, de judecată din partea lui Dumnezeu. Dar Isus veghează şi Se roagă. În poziţia Sa de Om expus din dragoste la acest asalt în prezenţa celei mai puternice ispite la care ar fi putut fi supus, pe de o parte El veghează şi pe de alta prezintă tulburarea Sa Tatălui Său. Comuniunea Sa cu Tatăl nu era întreruptă, indiferent cât de mare era necazul Său. Dimpotrivă, această stare de lucruri Îl împingea mai mult cu toată supunerea şi cu toată încrederea, către Tatăl Său. Iar pentru ca noi să fim mântuiţi, pentru ca Dumnezeu să fie glorificat în El, El care S‐a încărcat cu cauza noastră, pentru toate acestea, paharul nu putea să treacă fără ca El să‐l bea. Supunerea lui Isus este desăvârşită.

Lui Petru i se aminteşte încrederea sa firească

El îi aduce aminte cu duioşie lui Petru despre încrederea sa firească, făcându‐l să‐şi simtă slăbiciunea (versetele 40,41); dar Petru era prea plin de el însuşi pentru a profita de aceste cuvinte; el se trezeşte din somn, dar încrederea sa firească nu se zdruncină. Îi trebuia o experienţă mai tristă decât aceasta pentru a‐l vindeca de încrederea sa falsă.

Paharul luat din mâna Tatălui

Isus ia deci paharul; dar îl ia din mâna Tatălui Său. Voia Tatălui Său era ca El să bea acel pahar, încredinţându‐Se în felul acesta în totul Tatălui Său; El nu primeşte acest pahar nici din mâna vrăjmaşilor Săi, nici din mâna lui Satan (oamenii aceia fiind instrumentele lui). El primeşte paharul din mâna lui Dumnezeu potrivit cu perfecţiunea supunerii Sale faţă de voia lui Dumnezeu, în această privinţă încredinţând toate în mâna Lui. Aceasta este voia Tatălui. Astfel, ne‐căutând decât voia lui Dumnezeu care conduce totul, vom putea să scăpăm şi noi de cauzele secundare şi de ispitele vrăjmaşului. Din mâna lui Dumnezeu trebuie primită întristarea şi încercarea atunci când acestea survin.

Trădarea; supunerea faţă de puterea întunericului şi a judecării păcatului de către Dumnezeu

De acum nu mai este nevoie ca ucenicii să vegheze: ceasul sosise. Isus urma să fie dat în mâinile oamenilor. Iuda Îl desemnează printr‐o sărutare. Isus Se îndreaptă spre acele mulţimi şi îl mustră pe Petru, pentru că a vrut să stea împotriva lor cu armele fireşti. Dacă Hristos ar fi vrut să scape, ar fi putut să ceară douăsprezece legiuni de îngeri şi ele să‐I fie puse la dispoziţie; dar toată Scriptura trebuia să se împlinească. Era ceasul supunerii lui Isus în faţa efectului răutăţii omeneşti, a puterii întunericului şi a judecăţii lui Dumnezeu împotriva păcatului. El este mielul pentru măcelărie. Atunci toţi ucenicii Îl părăsesc (versetul 56). El Se predă, arătând mulţimilor care veneau acolo ceea ce făceau. Deşi nimeni nu a putut să‐I demonstreze vinovăţia, El nu ascunde adevărul, ci mărturiseşte gloria Persoanei Sale ca Fiu al lui Dumnezeu şi declară că de acum înainte vor vedea pe Fiul Omului nu în blândeţea Aceluia care nu rupe trestia frântă, ci venind pe norii cerului şi aşezat la dreapta puterii (versetele 56‐64).

Dând această mărturie, Isus este condamnat pentru ceea ce a spus despre Sine Însuşi – pentru mărturisirea adevărului. Martorii mincinoşi nu reuşesc în tentativa lor. Marii preoţi şi căpeteniile lui Israel erau vinovaţi de moartea Sa, iar aceasta datorită faptului că au respins mărturia pe care El o dădea despre adevăr. El era Adevărul; ei erau sub puterea tatălui minciunii, respingându‐L pe Mesia, pe Mântuitorul poporului Său (versetele 65,66). El nu va mai veni la ei decât ca Judecător.

Isus ca jertfă

Ei Îl insultă şi‐L batjocoresc. Fiecare, vai, ocupă aici o poziţie aparte – Isus aceea de jertfă; ceilalţi, aceea de trădare, de respingere, de părăsire, de tăgăduire a Mântuitorului. Ce tablou! Ce moment solemn! Cine putea să reziste? Numai Hristos; şi El traversa momentele acestea ca Jertfă. În această poziţie El trebuia să fie deposedat de tot ce avea, iar aceasta în prezenţa lui Dumnezeu. Toate celelalte lucruri aveau să dispară, cu excepţia păcatului care ducea spre cruce; şi prin har avea să rămână acest păcat faţă în faţă cu puternica eficacitate a jertfei. Încrezător în el însuşi, Petru ezită şi, când este recunoscut, tăgăduieşte, minţind şi jurând, pe Stăpânul său. Apoi, convins în mod dureros de imposibilitatea omului de a lupta cu vrăjmaşul sufletului său şi cu păcatul, el iese şi plânge cu amar; aceste lacrimi nu puteau să şteargă greşeala, dar, dovedind că avea prin har o inimă integră, ele mărturisesc tocmai această neputinţă în faţa căreia integritatea de inimă nu este un remediu.