Matei 25:31-45

Judecata pe pământ – potrivit faptelor (vers. 31-45)

　　　　Paragraful cu care se termină acest capitol (vers. 31-46) nu este introdus ca o parabolă. Parabolele au început cu versetul 32 din capitolul 24, şi acum ele fiind terminate, versetul 31 reia firul istorisirii profetice din 24.31. Când va veni, Fiul Omului nu numai că va aduna împreună pe cei aleşi ai Săi, dar El va chema pentru judecată naţiunile înaintea Sa, ca să fie o clarificare chiar pe pământ cu privire la ce este bine şi rău. Toate naţiunile vor fi adunate înaintea Lui, şi scena aceasta are loc pe pământ. În sesiunea judecăţii de la urmă, când pământul şi cerul vor fugi dinaintea Lui, cum este profeţit în Apocalipsa 20.11, nu va mai apare nicio naţiune; vor fi numai „cei morţi, mari şi mici“, pentru că în moarte dispare orice deosebire naţională.Alte scripturi ne vorbesc despre judecăţi care vor fi făcute de Hristos în persoană, când la Armaghedon vor fi distruse armatele puternice ale împăraţilor pământului. Aceste judecăţi totuşi încă vor lăsa mulţimi de necombatanţi, şi toţi aceştia trebuie să treacă pe dinaintea cercetării Fiului Omului, pentru că numai El poate face deosebire şi poate clarifica toate cu o înţelepciune fără greşeală. El va face aceasta ca un păstor care desparte oile de capre; şi rezultatele date de judecata Lui vor fi eterne, tot aşa cum va fi la judecata dinaintea marelui tron alb. Şi aici, ca şi acolo, oamenii vor fi judecaţi după faptele lor.Adevărata stare a fiecărei inimi este cunoscută lui Dumnezeu, cu totul separată de fapte; totuşi, când se face judecata publică, ea este întotdeauna potrivit faptelor, deoarece ele indică simplu şi fără greşeală care este starea omului, şi în felul acesta dreptatea judecăţii divine este arătată tuturor celor care o privesc.

„Fraţii Mei“: ucenici Săi din ultimele zile

　　　　Aceşti trimişi pe care Împăratul îi recunoaşte ca „fraţi ai Mei“ veniseră ca reprezentanţi ai Săi, şi tratamentul pe care l-au primit era diferit, potrivit cu felul de a-L vedea pe Fiul Omului. Cei care au crezut în El se identificau cu trimişii Lui şi i-au ajutat în timpul când erau respinşi şi trataţi rău; cei care n-au crezut în El, nu le-au dat nicio atenţie. Cei care avuseseră credinţă au arătat-o prin faptele lor. Cei care nu avuseseră credinţă, de asemenea s-au arătat cine erau prin faptele lor.Notaţi faptul că Împăratul nu-i învinuieşte pe cei condamnaţi de persecuţie sau de punerea în închisoare a slujitorilor Săi, ci numai de faptul că i-au ignorat – tratându-i cu indiferenţă. Aceasta se potriveşte cu marea întrebare din Evrei 2: „Cum vom scăpa noi, dacă vom fi nepăsători faţă de o mântuire aşa de mare?“ În ziua aceea se va vedea cum, dacă oamenii tratează pe Hristos cu nepăsare, neţinând seama de slujitorii Săi, vor ajunge sub condamnarea eternă.Cine sunt „aceşti fraţi ai Mei?“ Dacă ţinem seama de întreaga cuvântare profetică, în care aceasta este partea de încheiere, răspunsul nu este dificil. La începutul discursului Său, Domnul S-a adresat ucenicilor Săi şi le-a spus cum vor fi urâţi, necăjiţi şi trădaţi, dar sfârşitul va veni numai când „evanghelia împărăţiei“ va fi fost predicată ca mărturie pentru toate naţiunile, şi acei care vor răbda până la sfârşit vor fi mântuiţi. El vorbea ca şi cum ucenicii dinaintea Lui ar fi prezenţi la timpul sfârşitului, pentru că El vedea în ei pe cei pe care îi reprezentau. „Fraţii“ de la sfârşitul cuvântării sunt ucenicii din ultimele zile, care erau reprezentaţi de ucenicii din cele dintâi zile, cărora le vorbea Domnul. Deşi aceştia au fost peste puţin timp botezaţi de Duhul într-un singur trup, care este Adunarea, aşa cum se istoriseşte în Fapte 2, ei erau în acel moment, simplu, o rămăsiţă a lui Israel cărora li S-a descoperit Mesia în Isus, şi ei s-au ataşat de El. El reprezentau o rămăşiţă asemănătoare a lui Israel care în zilele din urmă vor avea ochii deschişi şi vor relua firul întrerupt al „evangheliei împărăţiei“ – întrerupt când Hristos a fost respins pe pământ şi înălţat la cer, şi reînnoit înainte de a veni El din nou pe pământ ca să împărăţească.