Matei 25

Cei care au mărturia exterioară, în timpul absenţei Domnului, sunt prezentaţi aici ca nişte fecioare care ies în întâmpinarea mirelui pentru a‐I lumina drumul spre casă. În pasajul acesta nu este vorba de Mirele Bisericii. Nu există fecioare care să Îi iasă în întâmpinare în momentul când se pune problema unirii prin căsătorie cu Adunarea în cer. Pe de altă parte în această pildă a fecioarelor, mireasa nu apare. Dacă s‐ar fi vorbit despre ea, atunci aceasta ar fi fost o referire la Ierusalimul pământesc. Adunarea însăşi nu este în scenă în aceste capitole.

Este vorba aici de responsabilitatea individuală în timpul absenţei lui Hristos. Ceea ce‐i caracterizează pe credincioşii din această perioadă este faptul că ei ieşeau din lume, din iudaism, din orice fel de raport religios cu lumea pentru a se duce în întâmpinarea Domnului care vine. Rămăşiţa lui Israel, dimpotrivă, Îl aşteaptă pe Isus acolo unde se află ea. Cel care este dominat de această aşteptare într‐un mod real, va avea cu siguranţă în vedere ceea ce este necesar pentru Cel care vine – lumina şi untdelemnul. Iar dacă lucrurile nu stau aşa, atunci inima se va mulţumi să stea în aşteptare în compania acelora care mărturisesc credinţa şi să poarte lămpi împreună cu aceştia. Vedem cum toate fecioarele îşi ocupă poziţia; ele ies; ele părăsesc casa pentru a merge în întâmpinarea mirelui. El întârzie. Acest lucru a avut de asemenea loc. Iar ele toate adorm (versetul 5).

Întreaga Biserică de nume a pierdut gândul întoarcerii Domnului – chiar şi credincioşii care au Duhul. De asemenea, toţi şi‐au găsit câte un loc ca să doarmă în linişte – orice loc unde carnea poate să găsească odihnă. Dar la miezul nopţii, într‐un moment neaşteptat se aude strigătul acesta: „Iată mirele, ieşiţi‐i în întâmpinare“ (versetul 6). Vai! Este nevoie încă o dată de acelaşi apel ca la început. Din nou aceste fecioare trebuie să iasă pentru a se duce în întâmpinarea mirelui. Fecioarele se ridică şi îşi pregătesc lămpile. Trece un timp destul de îndelungat între strigătul de la miezul nopţii şi sosirea mirelui, iar aceasta pentru a pune la încercare starea fiecăreia. Şi iată, erau fecioare care nu aveau ulei în vasele lor. Lămpile lor aveau să se stingă. Cele înţelepte aveau untdelemn, dar le era imposibil să‐l împartă cu celelalte. Şi numai acelea care au avut untdelemn au intrat cu mirele pentru a lua parte la nuntă (versetele 7‐10). Mirele refuză să le recunoască pe celelalte. Ce trebuiau ele să facă? Trebuiau să lumineze cu lămpile lor. Dar ele nu făcuseră acest lucru. De ce atunci să se bucure de ospăţ? Nu şi‐au câştigat locul pentru că nu şi‐au îndeplinit menirea. Ce alt titlu le‐ar fi dat dreptul de a participa? Fecioarele care au parte la ospăţ sunt cele care îl însoţesc pe mire. Dar şi credincioşii fideli au uitat venirea lui Hristos. Şi ei au adormit. Totuşi aveau acel lucru esenţial necesar pentru această venire. Harul mirelui face să se audă strigătul (versetul 6), care vesteşte sosirea lui. Acest strigăt trezeşte pe fecioare: ele au untdelemn în vasele lor; intervalul de timp care face ca lămpile celor necredincioase să se stingă, dă timp celor credincioase să se pregătească şi să se aşeze la locurile lor; şi deşi mai înainte şi ele uitaseră de venirea mirelui, totuşi acum intră cu mirele la ospăţul de nuntă.

Credincioşia individuală în lipsa Stăpânului; cei trei robi

Vom trece acum de la aspectele legate de starea sufletului la cele care ţin de slujire.

Într‐adevăr (versetul 14), este ca un om care pleacă de acasă – pentru că Domnul locuia în Israel – şi mai întâi încredinţează bunurile Sale slujitorilor Săi. Avem aici principiile care caracterizează pe slujitorii credincioşi sau, dimpotrivă, pe cei necredincioşi. Aici nu este vorba de aşteptarea personală, individuală, de faptul de a avea untdelemnul necesar pentru a câştiga un loc în cortegiul glorios al Domnului, nu este vorba nici de poziţia publică şi generală a celor care erau în slujba Stăpânului, acea poziţie publică şi generală care este desemnată ca un tot, şi de aceea este ilustrată mai înainte de către un singur slujitor. Ce găsim aici este credincioşia individuală în ce priveşte slujirea, aşa cum mai înainte am văzut‐o în ce priveşte aşteptarea Mirelui. Stăpânul va face socotelile cu fiecare la întoarcerea Lui. Dar care este poziţia slujitorilor? Care este principiul care produce credincioşia?

Să remarcăm mai întâi că nu este vorba de daruri providenţiale sau de posesiuni pământeşti. Nu este vorba de „bunurile“ pe care Isus le‐a încredinţat alor Săi în momentul în care a plecat. Erau bunuri care îi făceau în stare să lucreze în slujba Sa în timpul absenţei Sale. Stăpânul era suveran şi înţelept. El a dat în mod diferit fiecăruia, şi fiecăruia după capacitatea lui. Fiecare era potrivit cu slujba care îi fusese încredinţată şi fiecăruia îi fuseseră date darurile necesare pentru a împlini această slujbă. Deci nu este vorba de daruri pentru împlinirea slujbei, ci de fidelitatea cu care această slujbă este împlinită. Iată lucrul în discuţie. Iar ceea ce îi distinge pe slujitorii credincioşi de cei necredincioşi era tocmai încrederea în Stăpânul lor. Ei au suficientă încredere în caracterul Său pe care‐l cunosc bine, în bunătatea şi dragostea Sa, pentru a lucra fără nici‐o altă împuternicire decât această cunoaştere profundă a caracterului Stăpânului şi manifestând acea inteligenţă care este întotdeauna un rezultat al acestei atitudini de încredere şi al acestei cunoaşteri profunde. La ce bun le‐ar fi lăsat El nişte sume de bani, dacă nu pentru a face negoţ cu ele? Putea fi El lipsit de înţelepciune când le‐a încredinţat aceste daruri? Devotamentul care decurgea din cunoştinţa pe care o aveau despre Stăpânul lor conta pe dragostea Aceluia pe care Îl cunoşteau. Ei lucrează şi sunt răsplătiţi. Acesta este adevăratul caracter şi izvor al slujbei în mijlocul Adunării. Tocmai aceasta i‐a lipsit celui de‐al treilea slujitor. El nu‐L cunoştea pe Stăpânul său – nu se încredea în El. El n‐a fost în stare să facă nici ceea ce propriile lui gânduri i‐ar fi dictat (versetele 24‐27). El aştepta o autorizare care să‐i dea asigurarea că Stăpânul său, pe care inima lui Îl vedea rău, nu va putea niciodată să‐i reproşeze nimic. Dar numai cei care au cunoscut caracterul Stăpânului lor au intrat în bucuria Sa.

Diferenţa dintre parabola aceasta şi cea din Luca 19

Este diferenţă între această parabolă de aici şi aceea din Luca 19.12‐27, şi anume faptul că în Luca fiecare rob primeşte o mină. Acolo nu este vorba decât de responsabilitate; şi prin urmare, cel care a câştigat zece mine este aşezat peste zece cetăţi. Aici este vorba de suveranitatea şi de înţelepciunea lui Dumnezeu şi cel care lucrează este condus de cunoştinţa profundă pe care o are despre Stăpânul său: planurile lui Dumnezeu în har se împlinesc. Cel care are mai mult primeşte şi mai mult (versetele 20,21 şi 29). De asemenea răsplătirea este în acelaşi timp generală, în sensul că şi cel care a câştigat doi talanţi şi cel care a câştigat cinci talanţi intră amândoi în bucuria Stăpânului pe care L‐au slujit (versetele 21,23); ei L‐au cunoscut în adevăratul Său caracter; ei intră în bucuria Sa deplină. Fie ca Domnul să ne acorde aceasta fiecăruia dintre noi!

Parabola celor zece fecioare limitată la partea cerească a împărăţiei

Dar în această parabolă – cea a fecioarelor – găsim şi alte lucruri. Ea se referă mai direct şi în mod deosebit la caracterul ceresc al creştinilor. Nu este vorba de Adunarea propriu‐zisă, ca Trup; ci de credincioşii care au ieşit pentru a merge în întâmpinarea Mirelui care venea la nuntă. Împărăţia cerurilor în timpul când Domnul va reveni pentru a executa judecata, va lua caracterul unor persoane ieşite din lume şi, mai mult, din iudaism, din tot ceea ce ţine de carne în aspectele religioase, din orice formă stabilită în chip lumesc – pentru a nu avea de‐a face decât cu Domnul care vine şi cu faptul de a‐I ieşi în întâmpinare. Acesta era de altfel caracterul credincioşilor de la început, ca având parte la Împărăţia cerurilor, în măsura în care puteau să înţeleagă poziţia în care se aflau şi în care fuseseră aşezaţi în urma respingerii lui Hristos. Fecioarele, este adevărat, reveniseră în vechiul sistem religios şi acesta era un aspect negativ în ceea ce priveşte caracterul lor; dar strigătul de la miezul nopţii le aduce la adevărata lor poziţie. De asemenea, ele intră împreună cu mirele şi aici nu este vorba nici de judecată nici de răsplătire, ci de a fi cu Hristos. Subiectul primei parabole şi a celei din Luca este revenirea Domnului Isus aici pe pământ şi recompensa individuală – rezultat, în Împărăţie, al conduitei celor credincioşi în absenţa Împăratului. Dar în parabola fecioarelor nu se vorbeşte de aşa ceva. Cele care nu au untdelemn nu intră deloc la nuntă, celelalte au însă o binecuvântare comună; ele intră împreună cu Mirele. Nu este vorba de o răsplătire anume, nici de diferenţă de comportare între ele. Este vorba de aşteptarea inimii lor, deşi la un moment dat a fost nevoie de intervenţia harului pentru a le readuce în poziţia lor potrivită; oricare ar fi fost câmpul lor de lucru, răsplătirea era asigurată. Această a doua parabolă se aplică şi se limitează la poziţia cerească a Împărăţiei, ca atare. Ea este o asemănare a Împărăţiei cerurilor.

Întârzierea stăpânului

Putem să remarcăm aici că întârzierea stăpânului mai este prezentată şi în a treia parabolă (versetul 19): „după mult timp“. Credincioşia şi statornicia robilor erau puse în acest fel la încercare. Fie ca Domnul să ne dea să fim găsiţi acum la sfârşitul vremurilor credincioşi şi devotaţi pentru ca să ne poată spune: „rob bun şi credincios“. Este de asemenea demn de remarcat că în aceste parabole, slujitorii sau cei care au ieşit la început sunt aceiaşi cu cei care se regăsesc la sfârşit. Domnul, în exprimarea Sa, nu lasă să se sub‐înţeleagă o întârziere care să se prelungească dincolo de "noi cei vii care vom rămâne“.

Plânsul şi scrâşnirea dinţilor sunt partea aceluia care n‐a cunoscut pe Stăpân şi care L‐a jignit profund prin ceea ce a gândit despre caracterul Stăpânului.

Judecata pe pământ a celor vii; cele trei categorii diferite

Istoria profetică întreruptă de la sfârşitul versetul 31 din capitolul 24 este reluată în versetul 31 din capitolul 25. Am văzut pe Fiul Omului apărând ca un fulger şi apoi adunând rămăşiţa lui Israel din cele patru colţuri ale pământului. Dar nu se termină lucrurile aici. Dacă El apare dintr‐o dată într‐un mod atât de neaşteptat, El totuşi întemeiază un tron de judecată şi de glorie pe pământ. Dacă îi nimiceşte pe vrăjmaşii pe care îi găseşte ridicaţi împotriva Lui, El Se aşează de asemenea pe tron pentru a judeca toate naţiunile. Aceasta este judecata celor vii pe pământ.

În această descriere, înaintea Domnului, a Fiului Omului, se găsesc trei categorii diferite: fraţii, oile şi caprele. Fraţii sunt aici iudeii, acei iudei pe care‐i folosise ca mesageri pentru a predica Împărăţia în timpul absenţei Sale. Evanghelia Împărăţiei avea să fie predicată ca mărturie pentru toate naţiunile. Apoi avea să vină sfârşitul veacului. Iar această propovăduire avusese deja loc mai înainte. Rezultatul ei va fi arătat în faţa tronului Fiului Omului aici pe pământ.

Fiul Omului îi numeşte deci pe aceşti mesageri: „fraţii Săi“. El le spusese că vor fi primiţi rău şi aşa a şi fost. Totuşi, au existat oameni care au primit mărturia lor.

Iubirea arătată de Împărat slujitorilor Săi credincioşi

Iar dragostea Domnului pentru aceşti slujitori credincioşi ai Săi era atât de mare, atât de importanţi erau ei pentru El, încât îi trata pe cei care au auzit această mărturie în funcţie de modul cum au primit pe slujitorii Săi, fie bine, fie rău, ca şi cum ar fi făcut aceste lucruri faţă de El Însuşi. Ce încurajare pentru martorii Săi în timpurile acestea grele în care activitatea credinţei lor va fi pusă la încercare! În acelaşi timp era o manifestare morală de dreptate faţă de cei care erau judecaţi, pentru că respinseseră mărturia, indiferent cine era cel care dăduse această mărturie. Apoi Cuvântul ne prezintă consecinţa purtării lor, fie a unora, fie a altora. Împăratul – pentru că acesta este caracterul pe care Isus l‐a luat acum pe pământ – este Acela care pronunţă judecata; şi El cheamă „oile“ (cei care au primit pe mesageri şi au simpatizat cu ei în durerile şi în persecuţiile lor) să moştenească Împărăţia care le‐a fost pregătită de la întemeierea lumii; pentru că acestea au fost intenţiile lui Dumnezeu cu privire la acest pământ. Dumnezeu a avut întotdeauna în vedere Împărăţia. Ei erau binecuvântaţii Tatălui (Tatăl Împăratului). Ei nu erau copii care au înţeles relaţia lor cu Tatăl; dar erau obiectul binecuvântării Tatălui Împăratului acestei lumi. În rest, ei trebuiau să intre în viaţa eternă, pentru că aceasta era, prin har, puterea Cuvântului pe care‐l primiseră în inima lor. Posesori ai vieţii eterne, ei vor fi binecuvântaţi într‐o lume de asemenea binecuvântată (versetul 34).

Cei care au dispreţuit mărturia şi pe martori, dispreţuiseră prin aceasta pe Împăratul care i‐a trimis; aceia vor merge în chinurile eterne (versetele 45,46).

Rezultatul venirii lui Hristos

În felul acesta ni se dezvăluie întregul rezultat al venirii lui Hristos în legătură cu Împărăţia şi cu cei care au fost mesageri în timpul absenţei Sale: în ce‐i priveşte pe iudei până în versetul 31 din capitolul 24, în ce‐i priveşte pe robi în timpul absenţei Sale până la sfârşitul versetul 30 din capitolul 25, incluzând Împărăţia cerurilor în starea sa prezentă şi răsplătirile cereşti care vor fi acordate; iar apoi în ce priveşte naţiunile binecuvântate pe pământ la venirea Sa, găsim aceasta de la versetul 31 al capitolului 25 până la sfârşit capitolului.