Matei 24:15-20

Urâciunea pustiirii (vers. 15-20)

　　　　La timpul sfârşitului urâciunea pustiirii, despre care se vorbeşte în Daniel 12.11, va fi în locul sfânt; şi este vorba de Ierusalim, cum arată versetul 16. Evident, va fi din nou un templu cu locul lui sfânt în timpul sfârşitului, ca să fie pângărit de idolatria celei mai mari urâciuni. În acel timp se va împlini profeţia din capitolul 12.43-45: duhul necurat al idolatriei va intra în popor cu o putere de şapte ori mai mare. Şi cei mai mulţi dintre ei vor accepta urâciunea care va sta în locul sfânt – foarte probabil „chipul fiarei“ despre care se vorbeşte în Apocalipsa 13.14, 15. Din cauza acestei pustiirii a fărădelegii ajunsă la culme va cădea peste ei cârmuirea lui Dumnezeu.Această venire a urâciunii va fi un semnal pentru cei credincioşi că necazul cel mare a început, şi că scăparea lor este în fuga din Ierusalim şi din Iudeea, unde cuptorul necazului va fi cel mai fierbinte. Domnul vorbea ucenicilor Săi, care în acel moment erau nişte israeliţi credincioşi care Îl înconjurau pe Mesia al lor pe pământ, deşi pentru timpul de acum ei aveau să fie zidiţi în temelia Adunării care avea să fie. De aceea în acel moment ei nu reprezentau Adunarea, ci rămăşiţa credincioasă a lui Israel, care încă observa cu grijă legea sabatului (versetul 20), şi unii dintre ei locuiau în Iudeea. A fugi îndată va fi partea lor. Aceasta este în armonie cu ce se prezintă simbolic în Apocalipsa 12.6.