Matei 23

Acest capitol arată limpede până la ce punct ucenicii sunt consideraţi în legătură cu naţiunea, ca formând toţi laolaltă poporul iudeu, deşi Domnul îi judecă pe conducătorii care înşelau poporul şi‐L dezonorau pe Dumnezeu prin făţărnicia lor. Isus spune mulţimii şi ucenicilor Lui: „cărturarii şi fariseii s‐au aşezat pe scaunul lui Moise“ (versetul 2). Trebuie să li se dea ascultare din moment ce ei sunt astfel interpreţi ai legii. Iar această ascultare se referă la tot ce spuneau ei potrivit acestei legi, deşi conduita lor nu era decât făţărnicie. Ceea ce este important aici este poziţia ucenicilor; de fapt ea este aceeaşi cu cea a Domnului Isus. Ei sunt în relaţie cu ceea ce este de la Dumnezeu în această naţiune, privită ca popor recunoscut de Dumnezeu şi, în consecinţă, cu legea care are autoritate din partea lui Dumnezeu. În acelaşi timp, Domnul judecă şi ucenicii de asemenea trebuie în practică să judece felul cum se purta naţiunea sau era reprezentată public prin căpeteniile ei. Trebuiau deci să evite cu grijă felul de purtare al cărturarilor şi al fariseilor, deşi făceau în continuare parte din naţiunea iudeilor.

După ce a reproşat acestor păstori ai poporului făţărnicia lor, Domnul arată modul prin care condamnau ei înşişi faptele părinţilor – zidind mormintele profeţilor pe care aceşti părinţi îi omorâseră. Ei erau deci copii ai celor care îi omorâseră pe profeţi. Dumnezeu îi va pune la încercare trimiţându‐le şi lor profeţi, oameni drepţi şi învăţaţi; dar ei vor umple măsura nelegiuirii lor, omorând şi persecutând pe aceşti trimişi – condamnându‐se ei înşişi prin comportarea lor – aşa încât tot sângele drepţilor care a fost vărsat de la sângele lui Abel până la cel al profetului Zaharia, să vină asupra acelei generaţii (versetele 35,36). Teribilă este această însumare a vinovăţiei, pe care omul păcătos aşezat sub responsabilitate înaintea lui Dumnezeu n‐a făcut decât să o crească întotdeauna din momentul acela de început în care a arătat vrăjmăşie faţă de mărturia lui Dumnezeu; şi ea creştea zi după zi, iar conştiinţa se împietrea şi mai mult, pe măsură ce se împotrivea faţă de această mărturie. Adevărul era cu atât mai mult pus în evidenţă, cu cât martorii suferiseră. Dar poporul stăruia în a face răul şi fiecare pas pe drumul acesta, fiecare act de acest fel era dovada unei împietriri crescânde. Această întreagă vină se strânsese asupra capului acestei naţiuni reprobate. Răbdarea lui Dumnezeu, în timp ce dădea mărturie prin har, nu trecuse cu vederea căile lor, şi în timpul manifestării acestei răbdări se acumulase totul.

Remarcaţi aici caracterul dat apostolilor şi profeţilor creştini. Sunt cărturari, înţelepţi, profeţi trimişi iudeilor – acestei naţiuni întotdeauna răzvrătită. Aceasta face să reiasă foarte clar din ce punct de vedere sunt ei priviţi în acest capitol. Chiar apostolii sunt „înţelepţi“, „cărturari“, trimişi ca atare iudeilor.

Dar Ierusalimul – cetatea iubită de Dumnezeu – este vinovată şi judecată. Hristos, aşa cum am văzut, de la vindecarea orbului în apropiere de Ierihon, Se prezintă ca fiind Yahve, Împăratul lui Israel. De câte ori a vrut să adune pe copiii Ierusalimului, şi ei n‐au vrut! (versetele 37‐39). Şi acum casa lor va fi lăsată pustie până când, schimbaţi în inimile lor, vor folosi expresiile Psalmului 118 şi vor saluta cu dor sosirea Aceluia care vine în Numele lui Yahve, aşteptând izbăvirea din mâinile Lui şi cerându‐I această izbăvire – într‐un cuvânt, clipa aceea în care vor spune: „Osana Celui care vine“. Ei nu‐L vor mai vedea pe acest Isus până în clipa când, smeriţi în inimile lor, vor proclama ca binecuvântat pe Acela pe care Îl aşteaptă şi pe care L‐au respins acum – adică până atunci când vor fi pregătiţi în inimile lor. Pacea va urma, iar dorinţa de a‐L vedea va veni înainte de arătarea Sa.

Poziţia iudeilor înaintea lui Dumnezeu

Ultimele trei versete ne prezintă destul de clar poziţia iudeilor sau a Ierusalimului ca fiind centrul sistemului iudeu înaintea lui Dumnezeu. Cu mult timp înainte şi în destule rânduri Isus, Yahve Mântuitorul, a dorit să strângă pe copiii Ierusalimului cum strânge o găină puii sub aripile ei, dar ei nu au vrut. Casa lor va rămâne părăsită şi pustie, dar nu pentru totdeauna. După ce i‐au urât pe profeţi şi au omorât cu pietre pe cei care le fuseseră trimişi, iudeii Îl vor crucifica şi pe Mesia al lor, vor respinge şi vor omorî pe cei trimişi să le vestească harul chiar şi după respingerea lui Mesia. Pe Mesia deci nu‐L vor mai vedea până în momentul în care se vor pocăi şi se va naşte în inimile lor dorinţa de a‐L vedea, atunci când vor fi pregătiţi să‐L binecuvânteze, când Îl vor binecuvânta în inimile lor şi vor mărturisi public dorinţa aceasta. Pe Mesia acesta care urma să‐i părăsească nu‐L vor mai vedea până când pocăinţa le va îndrepta inima spre El, pe care Îl resping în clipa aceasta. Doar atunci Îl vor vedea. Mesia venind în Numele Domnului Se va arăta poporului Său Israel. Atunci, Yahve Mântuitorul lor va apărea şi Israelul care L‐a respins Îl va vedea ca atare. Poporul va intra în felul acesta în deplina bucurie a relaţiilor sale cu Dumnezeu.

Acesta este tabloul moral şi profetic al lui Israel. Ucenicii, în poziţia lor de iudei, erau consideraţi ca făcând parte din această naţiune, deşi erau despărţiţi spiritual de ea, ca rămăşiţă, dând mărturie în mijlocul naţiunii.