Matei 22

Aici ne este prezentată purtarea iudeilor în ceea ce priveşte invitaţiile harului. Parabola este deci o asemănare a Împărăţiei cerurilor. Dumnezeu vrea să‐L onoreze pe Fiul Său, sărbătorind nunta Sa. În primul rând iudeii deja invitaţi sunt rugaţi să vină la ospăţul de nuntă. Ei nu vor să vină. Aceasta s‐a petrecut în timpul în care Hristos trăia pe acest pământ; apoi când totul este gata, Dumnezeu trimite din nou mesageri pentru a‐i chema. Este misiunea apostolilor faţă de această naţiune a iudeilor în momentul în care lucrarea de răscumpărare este împlinită. Iudeii dispreţuiesc şi mesajul acesta şi omoară pe mesageri.

Consecinţa este că răii aceştia şi cetatea lor vor fi distruşi (versetul 7). Aceasta este judecata care a căzut asupra Ierusalimului.

Urmare a refuzului lor de a accepta invitaţia sunt introduşi pe scenă cei fără drepturi, naţiunile, cei de afară. Aceştia vin la ospăţ şi sala de nuntă se umple cu invitaţi. Dar aici vedem un alt lucru. Am găsit aici, este adevărat, judecata Ierusalimului prezentată în parabolă, dar cum această parabolă este o asemănare cu Împărăţia, ea ne prezintă de asemenea şi judecata a ceea ce este în Împărăţie. Trebuie ca anumite lucruri să fie potrivite cu momentul special. Iar pentru un ospăţ de nuntă trebuie o haină de nuntă. Hristos fiind glorificat, atunci totul trebuie să fie potrivit gloriei Sale. Cineva poate să intre din punct de vedere exterior în Împărăţie, să dea mărturie că face parte din creştinism; dar cel care nu este îmbrăcat cu ceea ce se potriveşte la nuntă va fi dat afară. Iar îmbrăcămintea potrivită este Hristos Însuşi. Pe de altă parte totul este gata, nimic nu se cere. Invitatul nu trebuia să aducă absolut nimic. Împăratul dădea totul, dar invitatul trebuia să fie pătruns de duhul care domina tot ceea ce se făcea. Dacă ar fi existat cel mai mic gând cu privire la ceea ce se potrivea nunţii, atunci s‐ar fi simţit cu siguranţă şi nevoia de a se prezenta într‐o haină de nuntă; altfel, ar fi uitată onoarea care se cuvine Fiului Împăratului. Dar inima este străină de toate acestea şi omul acela va fi tratat ca un străin în faţa judecăţii Împăratului, când acesta va cerceta pe invitaţii prezenţi la ospăţ.

Astfel harul a fost arătat faţă de Israel, iar acesta din urmă este judecat pentru că a refuzat invitaţia Marelui Împărat la nunta Fiului Său. Este judecat apoi şi abuzul de har din partea celor care se părea că l‐ar fi primit. De asemenea primirea naţiunilor este vestită aici, şi astfel se termină istoria judecăţii lui Israel în general, şi descrierea caracterului care va domina în timpul Împărăţiei.

Răspunsuri date fariseilor şi irodianilor

După aceasta (versetul 15 şi următoarele) se prezintă, fiecare pe rând, diversele clase ale poporului iudeu. Mai întâi irodianii şi fariseii (adică cei care favorizau autoritatea romanilor şi cei care i se opuneau), căutând să‐L pună în încurcătură pe Domnul Isus prin cuvintele Sale. Binecuvântatul Domn le răspunde cu această desăvârşită înţelepciune care se descoperea întotdeauna în tot ceea ce El făcea şi spunea. Din partea lor nu era decât pură răutate, manifestând o totală lipsă de conştiinţă. Propriul lor păcat îi aşezase sub jugul roman, poziţie contrară, într‐adevăr, cu aceea pe care ar fi trebuit să o aibă poporul lui Dumnezeu pe pământ. Astfel se părea că Hristos ar fi trebuit ori să devină suspect autorităţilor, ori să renunţe la pretenţia de a fi Mesia şi în consecinţă Eliberatorul. Dar cine adusese de fapt această dilemă? Nu cumva fructul propriilor lor păcate? Domnul le arată că ei înşişi au acceptat jugul acesta. Dinarul purta amprenta în această privinţă; să‐l dea deci celor cărora le aparţine şi să dea de asemenea lui Dumnezeu ceea ce era al Lui (însă ei nu făceau aceasta). Domnul îi lasă sub jugul sub care se aşezaseră ei înşişi şi le aminteşte drepturile lui Dumnezeu pe care le uitaseră. Aceasta trebuia să fie de altfel starea lui Israel conform puterii dată lui Nebucadneţar, Israelul fiind ca o „vie care se întinde, dar care nu are înălţime“ (Ezechiel 17).

Necredinţa saducheilor

Urmează apoi saducheii, care se prezintă înaintea Lui şi‐I pun întrebări în ce priveşte învierea, gândind că vor arăta absurditatea ei. Dar în acelaşi fel în care starea naţiunii fusese pusă în evidenţă în discuţia Domnului Isus cu fariseii, tot aşa necredinţa saducheilor este expusă aici. Saducheii nu se gândesc decât la lucrurile din această lume, dorind să tăgăduiască existenţa unei alte lumi. Dar oricare ar fi starea de degradare şi de robie în care căzuse poporul, Dumnezeul lui Avraam, al lui Isaac şi al lui Iacov nu Se schimbase. Promisiunile făcute părinţilor rămâneau sigure şi părinţii erau vii pentru a se bucura de aceasta într‐o zi viitoare. Ceea ce puneau în discuţie aici saducheii era puterea şi Cuvântul lui Dumnezeu. Domnul menţine însă aceste lucruri în toată claritatea. Şi astfel saducheii sunt reduşi la tăcere.

Perfecţiunea legii Oamenii legii, mişcaţi de răspunsul Său, pun o întrebare care dă ocazie Domnului să extragă din conţinutul legii ceea ce este esenţial în ochii lui Dumnezeu, prezentând astfel perfecţiunea ei şi ceea ce aduce fericire pentru cei care umblă potrivit ei. Însă nu intră în discuţie aici modul în care se ajunge la această umblare şi la această fericire. Numai harul se ridică deasupra acestui nivel.

Aici întrebările încetează. Totul este judecat, totul este pus în lumină în ceea ce priveşte poziţia poporului şi a partidelor în Israel; şi Domnul a aşezat înaintea lor gândurile desăvârşite ale lui Dumnezeu în ceea ce‐i priveşte, fie în aspectul stării poporului, a promisiunilor lui Dumnezeu sau a însăşi conţinutului legii.

Întrebarea Domnului; poziţia Sa

Acum Domnul pune o întrebare pentru a‐Şi scoate în evidenţă propria Sa poziţie. El le propune fariseilor să împace cumva titlul de Fiu al lui David cu cel de Domn care I‐a fost dat de David însuşi, şi aceasta în legătură cu înălţarea aceluiaşi Hristos pentru a şedea la dreapta lui Dumnezeu, până când Dumnezeu va pune pe toţi vrăjmaşii Săi aşternut picioarelor Sale, până când tronul Său va fi întemeiat în Sion. Tocmai aici era cheia poziţiei lui Hristos în acest moment. Incapabili de a‐I răspunde, nimeni nu mai îndrăzneşte să‐I pună vreo întrebare. Într‐adevăr, dacă iudeii ar fi putut să înţeleagă Psalmul 110, ar fi înţeles toate căile lui Dumnezeu cu privire la Fiul Său tocmai în momentul în care aveau să‐L respingă. Această respingere însă, încheie orice discuţii, arătând adevărata poziţie a lui Hristos care, fiind totuşi Fiul lui David, trebuia să fie înălţat pentru a primi Împărăţia şi, până când aceasta se va întâmpla, să rămână aşezat la dreapta lui Dumnezeu, potrivit cu drepturile glorioasei Sale persoane – Domn al lui David ca şi Fiu al lui David.

Privilegiile şi responsabilităţile diferitelor clase ale poporului

Mai este un lucru interesant de remarcat aici. În discuţiile şi în predicile Sale faţă de diferite clase ale poporului, Domnul constată starea iudeilor în ceea ce priveşte relaţiile lor cu Dumnezeu sub toate aspectele şi arată poziţia pe care o ia El Însuşi. Mai întâi El ia în discuţie poziţia lor naţională faţă de Dumnezeu, ca fiind responsabili înaintea Lui datorită privilegiilor care le fuseseră date şi încercând să‐i facă să privească aceasta prin conştiinţa lor personală. Rezultatul stării lor va fi tăierea şi înlocuirea lor cu alţii în via Domnului (capitolul 21.28‐46). Apoi Domnul expune condiţia iudeilor în legătură cu harul Împărăţiei şi de asemenea introducerea în Împărăţie a păcătoşilor dintre naţiuni. Aici, de asemenea rezultatul este distrugerea cetăţii. Apoi irodianii, prietenii romanilor, şi fariseii, vrăjmaşii lor, pretinşii prieteni ai lui Dumnezeu, fac să reiasă adevărata poziţie a iudeilor cu privire la puterea imperială a naţiunilor şi cu privire la Dumnezeu. În discuţia Sa cu saducheii, Domnul arată certitudinea promisiunilor făcute părinţilor, precum şi relaţia în care Dumnezeu Se afla faţă de ei în ceea ce priveşte viaţa şi învierea. După aceasta, El pune înaintea cărturarilor semnificaţia adevărată a legii; iar apoi, poziţia pe care El a luat‐o, fiind El Însuşi Fiul lui David potrivit cu Psalmul 110, poziţie legată de respingerea Sa de către conducătorii naţiunii, ce stăteau împrejurul Lui.