Matei 21

După aceea Domnul Isus dispunând de tot ceea ce aparţinea acelora din popor care erau binevoitori faţă de El, Îşi face intrarea în Ierusalim ca Împărat şi Domn potrivit mărturiei din Zaharia. Dar intrând ca Împărat – ultima mărturie dată cetăţii preaiubite, care (spre ruina ei) avea să‐L respingă – El vine ca Împărat smerit şi blând. Puterea lui Dumnezeu lucrează asupra inimii mulţimilor; ei Îl salută pe Isus ca Împărat, ca Fiu al lui David, folosind expresiile din Psalmul 118 care celebrează sabatul milenar introdus de Mesia şi care atunci va trebui să fie recunoscut de popor.

Mulţimile îşi aştern atunci veşmintele pentru a pregăti calea Împăratului lor glorios, dar blând. Ele taie ramuri pentru a‐I da mărturie. Este condus în triumf până la Ierusalim, în timp ce poporul strigă „Osana (Mântuieşte acum) Fiului lui David! Binecuvântat este Cel care vine în Numele Domnului, Osana în cele preaînalte!“ (versetul 9). Cât de fericiţi ar fi fost dacă inimile lor ar fi fost schimbate pentru a păstra această mărturie prin Duhul; dar Dumnezeu în suveranitatea Sa face totuşi ca inimile lor să poarte această mărturie; nu putea să permită ca Fiul Său să fie respins fără să fi primit o astfel de mărturie.

Împăratul analizează pe toţi oamenii ca adevăratul Judecător

Şi acum, Împăratul, păstrându‐Şi poziţia de smerenie şi de mărturie, va analiza pe toţi oamenii. În aparenţă, diferitele clase ale poporului vin înaintea Lui pentru a‐L judeca şi pentru a‐L pune în încurcătură. Dar în realitate se vor prezenta toţi înaintea Lui pentru a primi unii după alţii din partea Sa judecata lui Dumnezeu în ceea ce‐i priveşte.

O scenă mişcătoare se desfăşoară aici în faţa ochilor noştri – adevăratul Judecător, Împăratul etern Se prezintă pentru ultima dată înaintea poporului Său răzvrătit, cu mărturia cea mai strălucitoare dată în ceea ce priveşte puterea şi drepturile Sale. Şi ei vin pentru a‐L hărţui şi a‐L condamna, conduşi de răutatea lor, defilând unii după alţii înaintea Lui, arătându‐şi adevărata lor stare, şi totul pentru a primi din gura Sa judecata; şi El a făcut aceasta fără să părăsească nici o clipă poziţia de Martor credincios şi adevărat în toată smerenia pe acest pământ (cu excepţia momentului în care curăţă templul, moment care este prezentat înaintea începutului acestei scene).

Domnul ca Mesia şi Yahve

Sunt două părţi distincte în această descriere. Prima ne prezintă pe Domnul în caracterul Său de Mesia şi de Yahve. Ca Domn, El cere să‐I fie adusă măgăriţa (versetul 3). El intră în cetate ca Împărat, conform profeţiei (versetele 7‐11), curăţă templul cu autoritatea Sa (versetele 12,13). Obiecţiilor pe care le aduc preoţii El le opune Psalmul 8, care vorbeşte despre modul în care Yahve Îşi scotea gloria şi laudele din gura copilaşilor (versetele 15,16). De asemenea în templu El vindecă pe Israel (versetul 14). Domnul îi părăseşte apoi, neputând să rămână peste noapte în cetatea pe care n‐o mai recunoştea. El stă în afara ei, cu rămăşiţa. A doua zi dimineaţă, printr‐o imagine remarcabilă, El arată blestemul care va cădea asupra poporului. Israel era smochinul lui Yahve, dar nu făcea decât umbră pământului. Era plin de frunze, dar nu a adus deloc roadă. Smochinul judecat de Domnul se usucă: imagine a acestui sărman popor, a omului în carne cu toate avantajele sale, dar care nu aduce nici un rod pentru Cultivator.

Nici un rod pentru Dumnezeu

Israel, într‐adevăr, avea multe forme exterioare de evlavie; era plin de zel pentru lege şi pentru porunci, dar nu aducea rod pentru Dumnezeu. Plasat sub responsabilitatea de a aduce aceste roade, adică sub vechiul legământ, nu le va aduce niciodată. Respingerea lui Isus pune capăt oricăror speranţe. Dumnezeu Se va purta în har sub legământul cel nou, dar nu de aceasta este vorba aici. Smochinul reprezintă pe Israel aşa cum era el, omul cultivat de Dumnezeu, dar cultivat în zadar. Totul se termina. Nu mă îndoiesc că ceea ce Domnul spune aici ucenicilor despre deplasarea muntelui (versetele 20‐22), rămânând totuşi un principiu general, se referă şi la ceea ce trebuia să i se întâmple lui Israel în urma lucrării lor (ucenicilor). Privit din punct de vedere corporativ pe pământ, ca naţiune, Israel va dispărea şi va fi pierdut în mijlocul naţiunilor. Cei plăcuţi lui Dumnezeu erau numai ucenicii, datorită credinţei lor.

Detalii despre judecarea diverselor clase

L‐am văzut pe Domnul intrând în Ierusalim ca Împărat – Yahve, Împăratul lui Israel – şi apoi judecata pe care o pronunţă asupra naţiunii. Apoi vin detaliile judecăţii asupra diverselor clase care compun poporul. Mai întâi, marii preoţi şi bătrânii care ar fi trebuit să‐l conducă; ei se apropie de Domnul şi pun în discuţie autoritatea Sa (versetul 23 şi următoarele). Adresându‐I‐se în felul acesta, ei se situează ca lideri ai naţiunii şi ca judecători capabili să se pronunţe asupra exactităţii tuturor pretenţiilor care ar fi putut fi ridicate. Dacă nu ar fi ocupat poziţia aceasta, nu s‐ar fi adresat astfel Domnului Isus.

Domnul în înţelepciunea Sa infinită le răspunde cu o întrebare care le pune la încercare competenţa şi după propria lor mărturie sunt găsiţi incapabili. Cum pot ei atunci să‐L judece?

Ar fi fost fără folos să le comunice care era baza activităţii Lui. Era acum prea târziu pentru a face lucrul acesta. L‐ar fi omorât cu pietre dacă le‐ar fi spus care este adevăratul Său izvor. De aceea le răspunde: pronunţaţi‐vă asupra misiunii lui Ioan Botezătorul. Şi dacă nu puteau să facă aceasta, de ce s‐ar fi interesat de misiunea pe care o avea El? Nu puteau să judece acest lucru. A recunoaşte misiunea lui Ioan ca trimis al lui Dumnezeu, aceasta ar fi însemnat şi recunoaşterea lui Hristos. Tăgăduirea ar fi însemnat pierderea influenţei pe care o aveau asupra poporului. Despre conştiinţă nu se punea problema. Atunci ei îşi mărturisesc incapacitatea. Isus declină competenţa lor ca lideri şi păzitori ai credinţei şi ai poporului; ei îşi rostiseră propria judecată. Apoi în acest temei, de la versetul 28 până la versetul 14 al capitolului 22, Domnul le aduce clar înaintea ochilor lor guvernarea şi căile lui Dumnezeu faţă de ei.

Perversitate şi răzvrătire; ei singuri se condamnă

Mai întâi, având pretenţia de a împlini voia lui Dumnezeu, ei nu o împlineau, în timp ce aceia care erau în mod evident răi se pocăiau şi împlineau această voie. Ei, văzând aceasta, rămân împietriţi. Apoi nu numai că nu le‐a fost atinsă conştiinţa nici de mărturia lui Ioan, nici de pocăinţa altora, dar orice ar fi folosit Dumnezeu pentru a‐i face să aducă rodul vrednic de grija pe care El le‐a arătat‐o, Dumnezeu nu găseşte în ei decât perversitate şi răzvrătire. Profeţii au fost respinşi, la fel a fost şi Fiul. Ei ar fi vrut să aibă moştenirea Fiului pentru ei înşişi (versetul 38), dar nu puteau decât să recunoască faptul că urmarea unei astfel de crime va fi în mod necesar distrugerea celor răi şi că via va fi dată altora. Isus le aplică această parabolă citând Psalmul 118 (versetele 22,23), spunând că piatra respinsă de cei care zideau va deveni Piatra din capul unghiului; mai mult, cei care vor cădea peste această Piatră, în sensul de a se împiedica de ea – exact ceea ce făcea naţiunea în acel moment – vor fi zdrobiţi, dar cel peste care va cădea această piatră – aceasta va fi soarta naţiunii răzvrătite în zilele din urmă – va fi spulberat de ea (versetul 44). Marii preoţi şi fariseii au înţeles că vorbea despre ei; dar nu îndrăzneau să pună mâna pe El, pentru că mulţimile Îl considerau un profet. Aceasta este istoria lui Israel privită în responsabilitatea sa, şi aceasta chiar până în zilele din urmă. Domnul căuta rod în via Sa.