Matei 18

În acest capitol sunt arătate ucenicilor marile principii care se potrivesc cu noua ordine de lucruri. Să privim puţin aceste scumpe învăţături ale Domnului. Lucrurile pot fi privite sub două aspecte. Mai întâi este o descoperire a căilor lui Dumnezeu cu privire la ceea ce urma să‐L înlocuiască pe Domnul aici pe pământ în poziţia de mărturie dată harului şi adevărului. În al doilea rând aceste învăţături arată caracterul adevăratei mărturii care trebuie dată.

Acest capitol presupune că Hristos este respins şi absent de pe pământ. Gloria din capitolul 17 nu sosise încă. Descrierea face o punte peste capitolul precedent, 17, pentru a se lega de capitolul 16 (excluzând în felul acesta ultimele versete din capitolul 17 care sunt o mărturie practică despre faptul că Hristos a amânat adevăratele Sale drepturi până în clipa în care Dumnezeu I le va da).

„Ca nişte copilaşi“; duhul care se potrivea celor care urmau pe un Domn respins

Domnul vorbeşte deci în capitolul 18 despre subiectele pe care le priveşte şi în capitolul 16, Împărăţia şi Adunarea. Ceea ce se potrivea Împărăţiei era acea blândeţe a unui copilaş care nu‐şi scotea în evidenţă drepturile în faţa unei lumi care nu‐l ia în seamă – un duh de blândeţe şi de smerenie. Trebuie să devenim ca nişte copilaşi. În lipsa Domnului lor respins, acesta era duhul care li se potrivea celor care Îl urmau. Oricine va primi un copilaş în Numele lui Isus, Îl va primi pe Isus Însuşi. De altă parte, oricine va pune o piatră de poticnire în calea unuia din aceşti copilaşi care cred în Isus va fi sub pedeapsa celei mai teribile judecăţi (versetele 5,6).

Aşa face lumea; însă vai de lume din cauza aceasta. În ceea ce‐i priveşte pe ucenici, dacă lucrurile pe care le apreciau cel mai mult deveneau o piedică pentru ei, atunci aceste lucruri trebuiau smulse şi tăiate (versetele 8,9) – adică trebuiau în har să aibă cea mai mare grijă de a nu fi o ocazie de cădere pentru unul din aceşti micuţi care credeau în Hristos şi să manifeste cea mai neînduplecată severitate faţă de ei înşişi în tot ceea ce ar fi putut deveni pentru ei o ocazie de cădere. Pierderea lucrurilor celor mai scumpe aici pe pământ nu însemna nimic în comparaţie cu starea lor eternă într‐o altă lume; pentru că despre lucrul acesta era vorba atunci, iar păcatul n‐ar fi putut să‐şi găsească locul în casa lui Dumnezeu. Grijă deosebită faţă de alţii, chiar faţă de cei mai slabi, severitate faţă de sine, aceasta era regula Împărăţiei, ca să nu existe în ea nici pricini de poticnire, nici rău. În ceea ce priveşte greşelile, trebuia exercitat un har desăvârşit în iertare. Ei nu trebuiau să dispreţuiască pe nici unul din aceşti micuţi; pentru că dacă ei nu ştiau să‐şi croiască singuri drum prin această lume, erau totuşi obiectul favorii speciale a Tatălui, ca aceia care, în curţile împărăteşti de pe pământ, aveau privilegiul particular de a privi faţa împăratului (versetul 10). Nu este vorba de faptul că în ei n‐ar fi existat păcat; însă Tatăl nu‐i dispreţuia pe cei care erau departe de El. Fiul Omului venise să mântuiască ceea ce era pierdut.

Şi voinţa Tatălui era ca nici unul din aceşti micuţi să nu piară (versetele 11‐14). Domnul, nu mă îndoiesc, vorbeşte aici de un copilaş, ca acela pe care îl ţinea în braţele Sale; dar El indică ucenicilor Săi pe de o parte să aibă un duh de smerenie şi de dependenţă, iar pe de altă parte să manifeste acel duh al Tatălui pe care trebuie să‐l imite pentru a fi adevăraţi copii ai Împărăţiei; ei nu trebuie să umble după duhul omului care vrea să‐şi menţină locul şi să‐l scoată în evidenţă, ci să se coboare şi să suporte dispreţul; şi în acelaşi timp să imite (aceasta fiind adevărata glorie) pe Tatăl care priveşte cu grijă la cei smeriţi şi îi primeşte în prezenţa Sa. Fiul Omului venise pentru cei care erau vrednici de dispreţ. Iată duhul Împărăţiei: acel duh de har despre care se vorbeşte la sfârşitul capitolului 5.

Adunarea are pe Hristos în mijlocul ei

Dar Adunarea în mod deosebit trebuia să ocupe locul lui Hristos pe pământ. În ceea ce priveşte păcatul comis împotriva cuiva personal, acelaşi duh de blândeţe se potrivea şi ucenicului Domnului Isus; el trebuia să câştige pe fratele său. Dacă cel care păcătuise împotriva fratelui său asculta, atunci lucrul era îngropat în inima celui care suferise jignirea; dacă nu, cel păgubit trebuia să ia cu el două sau trei persoane şi să se ducă la cel care greşise pentru a‐i atinge conştiinţa sau dacă nu, cel puţin pentru a servi de mărturie; dar dacă aceste mijloace rânduite rămâneau fără rezultat, lucrul trebuia adus la cunoştinţa adunării, şi dacă vinovatul nu se supunea, trebuia să fie privit de el ca un străin, aşa cum erau înaintea lui Israel un păgân sau un vameş. Aici nu este vorba de disciplina publică în rândul Adunării, ci de duhul în care trebuie să umble creştinii. Dacă vinovatul ceda în faţa avertismentului trebuia să i se ierte chiar de şaptezeci de ori câte şapte în fiecare zi. Dar, deşi nu este vorba aici de disciplina în adunare, înţelegem totuşi că Adunarea înlocuieşte pe Israel pe pământ. Iar problema poziţiei în afară sau înăuntru se referă de acum înainte la Adunare. Cerul va ratifica ceea ce Adunarea va lega pe pământ şi Tatăl de asemenea va asculta cererea a doi sau trei care vor fi de acord pentru a cere un anumit lucru; pentru că Hristos este acolo unde doi sau trei sunt adunaţi în, sau pentru, Numele Său.

Astfel fie în privinţa deciziilor, fie în privinţa rugăciunilor, ei erau ca şi Hristos pe pământ, pentru că Însuşi Hristos era cu ei, un adevăr solemn, o imensă favoare acordată la doi sau trei care sunt adunaţi cu adevărat pentru Numele Său. Dar este în acelaşi timp şi un subiect de tristeţe profundă atunci când sunt pretenţii de unitate, dar nu există realitatea acestei unităţi.

Duhul împărăţiei: har şi smerenie

Un alt element al caracterului propriu Împărăţiei care fusese manifestat în Dumnezeu şi în Hristos este harul care iartă. Şi în aceasta, copiii Împărăţiei trebuiau să fie imitatori ai lui Dumnezeu şi să ierte întotdeauna. Este vorba numai de greşeli pe care alţii le fac faţă de noi înşine şi nu de disciplina publică. Iertarea trebuie să meargă până la capăt, sau cu alte cuvinte să nu aibă limite, în acelaşi fel în care Dumnezeu ne‐a iertat deplin. În acelaşi timp consider că ne sunt prezentate şi îndurările lui Dumnezeu faţă de iudei. Ei nu numai că au călcat legea, dar L‐au omorât pe Fiul lui Dumnezeu. Hristos a mijlocit pentru ei, spunând: „Tată, iartă‐i căci ei nu ştiu ce fac“ (Luca 23.34). Ca răspuns la această rugăciune este dată o iertare predicată de Duhul Sfânt prin gura lui Petru (Fapte 3). Dar şi acest har a fost respins. Atunci când a venit vorba ca iudeii să manifeste har faţă de naţiuni, care, fără îndoială le datorau cei o sută de dinari, iudeii n‐au vrut să asculte despre aşa ceva şi au fost daţi chinuitorilor, până când Domnul va putea spune: au primit de două ori pentru păcatele lor.

Într‐un cuvânt, duhul Împărăţiei nu este puterea exterioară, ci smerenia. Dar în această stare cel credincios este aproape de Tatăl şi în această poziţie este uşor să fii blând şi smerit în această lume. Cel care a gustat favoarea lui Dumnezeu nu va căuta să fie mare pe pământ. El este profund marcat de acest spirit de har, îi iubeşte pe cei mici, iartă pe cei care greşesc faţă de el şi este aproape de Dumnezeu căruia Îi seamănă, dovedind aceasta prin căile sale. Acelaşi duh de har domneşte fie în Adunare, fie în mădularele ei. Numai Adunarea Îl reprezintă pe Hristos pe pământ; şi ei i se potrivesc aceste reguli fundamentale bazate pe acceptarea unui popor ca aparţinând lui Dumnezeu. Doi sau trei, cu adevărat adunaţi pentru Numele lui Isus, lucrează cu autoritatea Sa şi se bucură de privilegii înaintea Tatălui, pentru că Isus Însuşi este în mijlocul lor.