Matei 17

În capitolul 17, Isus conduce pe Petru, Iacov şi Ioan pe un munte înalt şi acolo El este transfigurat înaintea lor: faţa Lui a strălucit ca soarele şi hainele Lui au devenit albe ca lumina. Moise şi Ilie au apărut de asemenea, vorbind cu El. Pentru moment vom lăsa subiectul convorbirii lor, care este de un interes profund, până ce vom ajunge la Evanghelia după Luca. Evanghelistul acesta adaugă câteva detalii care prezintă în anumite privinţe un alt aspect al acestei scene.

Aici, Domnul apare în glorie, iar Moise şi Ilie sunt cu El: unul, legislatorul iudeilor, iar celălalt (aproape tot atât de remarcabil), profetul care a căutat să readucă la închinarea către Domnul (Yahve) pe cele zece seminţii apostate şi care, fiind dezamăgit de popor, s‐a întors la Horeb, de unde ieşise legea, şi a fost luat la cer fără a trece prin moarte.

Greşeala lui Petru; obiectul desfătării Tatălui, destinat să fie şi al nostru

Aceste două personaje deosebit de însemnate în căile lui Dumnezeu cu Israel, unul întemeietorul, celălalt restauratorul potrivit legii, aceşti doi bărbaţi apar împreună cu Isus. Petru (frapat de această apariţie, fericit să vadă pe Stăpânul lui asociat acestor stâlpi ai sistemului iudaic, acestor slujitori atât de însemnaţi ai lui Dumnezeu, ignorând gloria Fiului Omului şi uitând revelaţia pe care tot el o primise despre gloria persoanei Sale ca Fiu al lui Dumnezeu) doreşte să facă trei corturi şi să pună pe Isus, Moise şi Ilie pe acelaşi nivel, ca pe nişte profeţi ai lui Dumnezeu. Dar gloria lui Dumnezeu se arată, adică semnul cunoscut în Israel ca locuinţă (şekina) a acestei glorii; şi vocea Tatălui se face auzită. Harul poate pune pe Ilie şi pe Moise în aceeaşi glorie cu Fiul lui Dumnezeu şi să‐i asocieze cu El; dar dacă nebunia omului, în ignoranţa lui, vrea să‐i pună împreună ca şi cum ar avea în ei înşişi o autoritate egală asupra inimii celui credincios, trebuie ca Tatăl să revendice de îndată drepturile Fiului Său. Nici o clipă nu trece şi vocea Tatălui proclamă gloria Persoanei Fiului Său, legătura cu El, subliniind cu tărie că El este Obiectul întregii Sale afecţiuni, în care Îşi găseşte toată plăcerea. De El trebuie să asculte ucenicii.

Moise şi Ilie au dispărut. Hristos rămâne acolo singur, ca fiind Acela care trebuie să fie glorificat, să înveţe pe cei care ascultau vocea Tatălui. Tatăl Însuşi Îi dă această distincţie, Îl prezintă atenţiei ucenicilor, nu ca fiind demn de dragostea lor, ci ca Obiect al propriei Sale desfătări. El Însuşi Îşi găsea desfătarea în Isus. În felul acesta afecţiunile Tatălui ne sunt prezentate ca îndrumându‐le pe ale noastre – deoarece avem înainte una şi aceeaşi Persoană glorificată. Ce poziţie pentru fiinţe atât de neînsemnate ca noi! Ce har!

Isus, singurul Dăruitor al cunoaşterii şi al gândului lui Dumnezeu

În acelaşi timp legea şi orice gând de restabilire a legii sub vechiul legământ trecuseră; şi Isus, glorificat ca Fiu al Omului şi Fiu al Dumnezeului celui viu, rămâne singurul care poate da cunoaşterea lui Dumnezeu şi a gândurilor Sale. Ucenicii, înspăimântaţi când au auzit vocea lui Dumnezeu, au căzut cu feţele la pământ. Isus, pentru care gloria aceasta şi vocea aceasta erau naturale, îi încurajează, aşa cum a făcut totdeauna când era aici pe pământ, spunându‐le: „Nu vă temeţi“ (versetul 7). Erau cu El, obiectul afecţiunii Tatălui; de ce ar fi avut să se teamă? Cel mai bun Prieten al lor era manifestarea lui Dumnezeu pe pământ; a Lui era gloria. Moise şi Ilie dispăruseră, la fel şi gloria pe care ucenicii nu erau încă în stare s‐o suporte. Isus – care li Se arătase astfel în gloria care Îi era dată şi în drepturile Persoanei Sale minunate, în relaţiile Lui cu Tatăl – Isus rămâne cu ei, acelaşi cum Îl cunoscuseră dintotdeauna. Dar gloria aceasta nu trebuia să fie subiectul mărturiei lor decât atunci când El, Fiul Omului, va fi înviat dintre cei morţi – Fiul Omului care avea să sufere. Trebuia atunci dată dovada cea mare că El era Fiul lui Dumnezeu în putere. Şi trebuia dată mărturie cu privire la faptul că El va intra personal în gloria aceasta care tocmai strălucise înaintea ochilor lor.

Venirea şi respingerea lui Ilie şi a Fiului Omului

Se ridică însă o dificultate în duhul ucenicilor, datorită doctrinei cărturarilor cu privire la Ilie. Ei spuneau că Ilie trebuie să vină înainte de arătarea lui Mesia; şi, într‐adevăr, profeţia lui Maleahi 4.5,6 dădea loc acestei aşteptări. Ucenicii întreabă pe Isus: „De ce zic cărturarii că întâi trebuie să vină Ilie?“ – adică înainte de arătarea lui Mesia, în timp ce noi tocmai am văzut că Tu eşti Mesia, iar Ilie n‐a venit. Isus confirmă cuvintele profetului, adăugând că Ilie va restabili toate lucrurile (versetul 11). „Dar“, continuă Domnul, „vă spun că Ilie a şi venit şi ... ei i‐au făcut ce au vrut; tot aşa va suferi şi Fiul Omului din partea lor“ (versetul 12). Ucenicii au înţeles că El vorbea despre Ioan Botezătorul, care venise în duhul şi în puterea lui Ilie, aşa cum Duhul Sfânt anunţase lui Zaharia, tatăl lui (Luca 1.17). Dar textul acesta cere unele observaţii.

Mai întâi, când Domnul spune (Matei 17.11): „Într‐adevăr, Ilie va veni şi va restabili toate lucrurile“, El nu face decât să confirme ce spuneau cărturarii potrivit profeţiei lui Maleahi, ca şi cum ar fi zis: „Ei au dreptate.“ Apoi, Domnul arată urmările venirii lui Ilie: „El va restabili toate lucrurile“. Dar venirea Fiului Omului era încă un eveniment viitor. Isus spusese ucenicilor Săi: „Nu veţi sfârşi de străbătut cetăţile lui Israel până va veni Fiul Omului“ (Matei 10.23). Totuşi Fiul Omului venise şi chiar stătea de vorbă cu ei. Însă venirea aceasta a Fiului Omului despre care le vorbea era venirea Sa în glorie, când Fiul Omului Se va arăta la judecată, potrivit cu Daniel 7. În felul acesta tot ce fusese spus iudeilor se va împlini; şi în Evanghelia după Matei, Isus vorbeşte ucenicilor Săi în legătură cu această aşteptare. Totuşi Isus a trebuit să fie prezentat naţiunii şi să sufere. Era necesar ca naţiunea să fie pusă la încercare prin prezentarea lui Mesia potrivit promisiunii. Lucrul acesta a avut loc şi, aşa cum Dumnezeu spusese mai dinainte prin profeţi, El a fost respins de oameni. De asemenea Ioan a mers înaintea Lui potrivit cu Isaia 40, ca un glas în pustiu, în duhul şi puterea lui Ilie; Ioan a fost respins, aşa cum avea să fie şi Fiul Omului.

Respingerea Fiului Omului; punerea deoparte pentru un timp a naţiunii şi amânarea restabilirii tuturor lucrurilor

Deci prin cuvintele acestea Domnul vesteşte ucenicilor Săi (în legătură cu scena pe care tocmai o contemplaseră şi cu toată această parte a Evangheliei noastre) că Fiul Omului, aşa cum era acum prezentat iudeilor, trebuia să fie respins. Dar tot acest Fiu al Omului trebuia să fie arătat în glorie, aşa cum Îl văzuseră pentru puţin timp pe munte. Ilie în adevăr trebuia să vină, aşa cum spuneau cărturarii; dar Ioan Botezătorul împlinise cu putere această funcţie a lui Ilie, în vederea prezentării Fiului Omului. Iudeii fiind lăsaţi, aşa cum era potrivit, în propria lor responsabilitate, au respins această prezentare, ceea ce a condus la punerea deoparte a lui Israel, până în zilele în care Dumnezeu va relua relaţiile Sale cu poporul care rămâne preaiubit al Său, indiferent de starea în care se află. Dumnezeu va restabili atunci toate lucrurile (lucrare măreaţă pe care El o va împlini introducând în lume pe Cel întâi‐născut al Său). Expresia „a restabili toate lucrurile“ este aici în legătură cu iudeii, folosită într‐un sens moral. În Fapte 3 ea arată efectul prezenţei însăşi a Fiului Omului.

Ultimul pas în punerea la probă a iudeilor: harul curat

Prezenţa temporară a Fiului Omului a fost momentul împlinirii unei lucrări de care depinde gloria eternă şi în care Dumnezeu a fost pe deplin preamărit, mai presus şi în afară de orice dispensaţie; lucrare faţă de care chiar gloria exterioară a Fiului Omului nu este decât un rod (prin faptul că această glorie depinde de lucrarea Sa, şi nu de persoana Sa divină); în sfârşit, o lucrare în care din punct de vedere moral El a fost glorificat în chip desăvârşit şi L‐a glorificat în acelaşi mod pe Dumnezeu.

Totuşi în ce priveşte promisiunile făcute iudeilor, această prezenţă a Fiului Omului era ultimul moment al încercării la care harul a supus acest popor. Dumnezeu ştia bine că ei vor respinge pe Fiul Său; dar El nu avea să‐i socotească în mod definitiv vinovaţi, atât timp cât ei nu făcuseră lucrul acesta. Astfel Dumnezeu în înţelepciunea Sa divină (deşi va împlini mai târziu promisiunile Sale de neschimbat) prezintă iudeilor pe Isus, Fiul Său, Mesia al lor. Le dă toate dovezile necesare. Le trimite pe Ioan Botezătorul ca înainte‐mergător, în duhul şi puterea lui Ilie. Fiul lui David este născut în Betleem, cu toate semnele care ar fi trebuit să‐i convingă. Dar iudeii erau orbiţi de mândria lor şi de propria lor îndreptăţire şi L‐au respins cu totul.

Cu toate acestea, se cuvenea ca Isus să Se adapteze în har, în ceea ce priveşte poziţia Sa, condiţiei mizerabile a poporului Israel. Tot astfel, ca şi David, respins de asemenea în timpul lui, El împărtăşea necazul poporului Său. Dacă naţiunile îi asupreau, El, împăratul lor, trebuia să Se asocieze necazului lor, dând în acelaşi timp dovezile cu privire la ce era El şi căutând pe ai Săi în dragoste. El nefiind primit, totul devine numai har. Iudeii nu mai au dreptul la nimic potrivit promisiunilor şi sunt aduşi în situaţia de a primi toate chiar de la acest har, aşa cum putea face şi un sărman dintre naţiuni. Dumnezeu este perfect în harul Său. În felul acesta Dumnezeu i‐a pus în adevărata condiţie de păcătoşi urmând să împlinească cu toată credincioşia promisiunile Sale. Acesta este subiectul din Romani 11.

Ioan Botezătorul şi Ilie

Dar Fiul Omului care va reveni, va fi acelaşi Isus care a plecat. Cerurile Îl vor primi până la restabilirea tuturor lucrurilor, despre care au vorbit profeţii. Dar cel care trebuia să fie înainte‐mergătorul Său în prezenţa Sa temporară aici pe pământ nu putea să fie unul şi acelaşi cu Ilie. Astfel, Ioan se potrivea cu manifestarea de atunci a Fiului Omului, în afara deosebirii care decurgea în mod necesar din Persoana Fiului Omului, care nu putea fi decât unul, cum nu era însă cazul nici pentru Ioan Botezătorul şi nici pentru Ilie. Dar după cum Isus a manifestat toată puterea lui Mesia, toate drepturile Sale faţă de tot ce Îi aparţinea, fără a arăta gloria exterioară, pentru că timpul Său (Ioan 7) nu venise încă, tot aşa Ioan a împlinit din punct de vedere moral şi în putere misiunea lui Ilie de a pregăti calea Domnului înaintea Sa (potrivit adevăratului caracter al venirii Sale, aşa cum îl împlinea atunci) şi a împlinit literal Isaia 40 şi chiar Maleahi 3, singurele pasaje care îi sunt aplicate. De aceea Ioan a afirmat că nu era el Ilie, iar Domnul a spus: „Dacă vreţi să primiţi, el este Ilie, care trebuia să vină“ (Matei 11.14). Din acelaşi motiv, Ioan nu‐şi aplică niciodată textul din Maleahi 4.5,6, dar se prezintă ca cel care împlineşte Isaia 40.3‐5, şi aceasta în toate Evangheliile, indiferent de caracterul lor particular.

Necredinţa credincioşilor; nevoia simţită şi remediul ei Dar să continuăm studiul capitolului 17. Dacă Domnul Se înalţă în glorie, El coboară totuşi în lumea aceasta chiar acum, cu o deplină înţelegere faţă de oameni în duhul Său, şi întâlneşte mulţimile şi puterea lui Satan cu care avem a face. În timp ce Domnul era pe munte, un sărman tată aduce ucenicilor pe fiul său lunatic şi stăpânit de un demon (versetul 14 şi următoarele). Aici se arată un alt caracter al necredinţei omului, chiar a credinciosului – incapacitatea de a se servi de puterea care este pusă, să spunem aşa, la dispoziţia lui în Domnul. Hristos, Fiul lui Dumnezeu, Mesia, Fiul Omului învinsese pe vrăjmaş, legase pe omul cel tare şi avea dreptul să‐l izgonească. Ca Om ascultător, în ciuda ispitelor lui Satan, Hristos îl învinsese în pustiu şi avea astfel ca Om dreptul de a‐l deposeda de stăpânirea pe care o are asupra omului, asupra lumii; şi tocmai aceasta face. Alungând demonii şi vindecând pe cei bolnavi, El elibera pe om de puterea vrăjmaşului. „Dumnezeu“ spune Petru (Fapte 10.38) „a uns cu Duh Sfânt şi cu putere pe Isus din Nazaret, care umbla din loc în loc, făcând bine şi vindecând pe toţi care erau asupriţi de Diavolul.“

Iar puterea aceasta ar fi trebuit să fie folosită de ucenici, care ar fi trebuit prin credinţă să ştie şi să‐şi însuşească ceea ce Isus manifestase pe pământ; dar ei n‐au fost în stare să facă acest lucru. Ce folos atunci să aduci această putere pe pământ, dacă ucenicii nu aveau credinţă pentru a se servi de ea? Puterea era prezentă, omul putea profita de ea pentru o eliberare deplină de orice asuprire a vrăjmaşului; dar credinţa îi lipsea pentru aceasta – chiar cei credincioşi n‐o aveau. Prezenţa lui Hristos devenea astfel fără folos pe pământ, când chiar ai Săi nu ştiau să profite de ea. Era mai multă credinţă în acela care aducea copilul decât în ucenici, pentru că nevoia îl conducea spre remediu. Toţi au trebuit să primească această apreciere a Domnului: „Generaţie necredincioasă şi stricată!“ (versetul 17). El trebuie să‐i părăsească; ceea ce gloria descoperise sus în cer, va înţelege odată şi necredinţa aici jos, pe pământ.

Credinţa individuală binecuvântată

Observăm aici că ceea ce pune capăt unei intervenţii deosebite a lui Dumnezeu nu este răul în lume; dimpotrivă, el dă ocazie arătării intervenţiei lui Dumnezeu în har. Hristos venise din cauza stăpânirii pe care Satan o avea asupra oamenilor. El va pleca pentru că cei care L‐au primit sunt incapabili de a se servi de puterea pe care El a adus‐o cu Sine sau pe care El le‐a dat‐o ca să fie eliberaţi; ei nu ştiau să profite de avantajele de care se bucurau. Lipsea credinţa. Totuşi să urmărim şi acest adevăr important şi mişcător că, atât timp cât această bunăvoinţă a lui Dumnezeu continuă, Isus nu omite să răspundă cu binecuvântare credinţei individuale, chiar şi atunci când ucenicii Săi nu ştiu să‐L glorifice printr‐un exerciţiu de credinţă. Aceeaşi sentinţă care judecă necredinţa ucenicilor cheamă pe tatăl întristat să aibă parte de bucuria binecuvântării. De fapt pentru a profita de puterea lui Isus trebuie să fii în comuniune cu El, prin energia practică a credinţei.

Isus binecuvântează deci pe sărmanul tată potrivit nevoilor lui şi, plin de răbdare, reia cursul învăţăturilor pe care le dădea ucenicilor Săi cu privire la respingerea Sa şi la învierea Sa ca Fiu al Omului. Iubind pe Domnul şi incapabili de a‐şi duce gândurile dincolo de împrejurările de moment, ei sunt tulburaţi; totuşi era vorba despre răscumpărare, mântuire şi despre gloria lui Hristos.

Asocierea cu un Stăpân respins

Totuşi înainte de a merge mai departe şi de a‐i învăţa ce se potrivea ucenicilor unui Stăpân respins în felul acesta şi poziţiei pe care ei urmau să o ocupe, Hristos prezintă alor Săi în modul cel mai mişcător gloria Sa divină şi asocierea lor cu Acela care o avea, numai ei să fi putut să înţeleagă. În acelaşi timp El Se aşează alături de ei cu o înţelegere şi o afecţiune perfectă sau mai degrabă El îi aşează în acelaşi loc cu El, Fiul marelui Împărat al templului şi al întregului pământ (versetele 24‐27).

Banii pentru tribut; condescendenţa divină

Cei care strângeau tributul pentru serviciul templului vin la Petru şi îl întreabă dacă Stăpânul lor nu‐l plăteşte. Petru, întotdeauna gata să iasă înainte, uitând de gloria pe care o văzuse şi de revelaţia pe care Tatăl i‐o făcuse, revine la nivelul obişnuit al propriilor sale gânduri, socotind că este cazul ca Stăpânul său să fie stimat de iudei şi, fără să‐L întrebe, răspunde afirmativ. Atunci Domnul o ia înaintea lui Petru la intrarea lui în casă şi îi arată cunoaşterea divină pe care El o avea cu privire la ce se petrecea când El nu era de faţă. În acelaşi timp El vorbeşte despre Petru şi despre Sine Însuşi ca fiind amândoi fii ai Împăratului templului (este vorba despre poziţia Sa ca Fiu al lui Dumnezeu, păstrând totuşi cu o bunătate plină de răbdare locul Său modest de iudeu) şi fiind prin urmare amândoi scutiţi de tribut. Dar ei nu trebuiau să facă pe alţii să se poticnească.

Apoi Domnul porunceşte creaţiei (pentru că El poate totul, după cum El şi ştie toate) şi face să I se aducă de către un peşte exact suma cerută, punând din nou împreună numele lui Petru alături de al Său. Spusese: „ca noi să nu‐i facem să se poticnească“, iar acum: „dă‐l pentru Mine şi pentru tine.“ Minunată şi divină condescendenţă! Cel care cercetează inimile şi dispune după plac de întreaga creaţie, Fiul Stăpânului suveran al templului, pune pe simplii Săi ucenici chiar în relaţie cu Tatăl ceresc, cu Dumnezeu căruia I se aducea închinare în acel templu. El Se supune cerinţelor cărora trebuiau să fie supuşi tocmai străinii; dar El pune pe ucenicii Săi în toate drepturile Sale ca Fiu. Legătura dintre această arătare mişcătoare a harului divin şi subiectul acestor capitole reiese foarte clar; arată toată însemnătatea schimbării care avea loc.

Epistolele lui Petru în legătură cu capitolele 16 şi 17

Este interesant de remarcat că cea dintâi epistolă a lui Petru este întemeiată pe Matei 16, iar cea de a doua pe capitolul 17 pe care tocmai l‐am cercetat.⁵ În capitolul 16, Petru, învăţat de Tatăl, mărturisise pe Domnul ca Fiul Dumnezeului celui viu; şi Domnul spusese că pe stânca aceasta El va zidi Adunarea Sa şi cel care avea puterea morţii nu o va învinge. Tot aşa, Petru, în cea dintâi epistolă a lui, spune că el şi ceilalţi ucenici fuseseră născuţi din nou pentru o speranţă vie, prin învierea lui Isus Hristos dintre cei morţi. Iar tocmai prin învierea aceasta s‐a arătat puterea de viaţă a Dumnezeului celui viu. Apoi Petru Îl numeşte pe Hristos piatra vie la care şi noi, adăugaţi ca nişte pietre vii, suntem zidiţi pentru a fi un templu sfânt Domnului.

În cea de a doua epistolă, el se referă la gloria transfigurării ca dovadă a venirii şi a Împărăţiei Fiului Omului. De asemenea el vorbeşte în cea de a doua epistolă despre judecata Domnului.